Pe vremea nedemocraţiei, (unii ar spune teocraţie, dar este un termen prea uzat), Dumnezeu făcea ce voia EL, fără să se consulte cu nimeni ! Aceasta a ţinut până când omul a hotărât, cu unanimitate de voturi, (în urma consultărilor cu sine însuşi), că nu mai vrea să ÎL asculte total pe Dumnezeu ! Aşa că şi-a făcut adunări, legi, hotărâri, drepturi, libertăţi, un fel de biblie a lui însuşi !
Nu a mai contat ce voia Dumnezeu de la om, ci ce voia omul de la viaţă ! Demo-craţia este o formă de răzvrătire generală sau generalizată, atunci când omul este / devine / sau a devenit, un ateu, ce consideră că Dumnezeu nu există … şi chiar aşa poate fi, pentru cel ce gândeşte aşa, nu însă şi pentru Dumnezeu ! Pentru EL, orice om este o creaţie a Lui, pe care Isus o iubeşte, indiferent de reacţia omului respectiv contra Lui !
Omul poate să îşi umple capul cu tot felul de idei … Dincolo, în Cer se va vedea realitatea ! „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul ; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat ; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu” (Maleahi 3 : 16 – 17).
Şi apostolul Pavel îi spune lui Timotei, despre ce va fi :„ … în „ziua aceea”, (în II Timotei 1 : 12 şi în 4 : 8), el preluând o expresie care este folosită în Biblie de 187 de ori, (cu diferite sensuri) !
„Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor ! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea ; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui … ” (Maleahi 4 : 2). Atunci se va vedea … până atunci, cel puţin aparent, omul poate să vadă şi să facă ce vrea, când şi cum vrea ! Căutătorii de lucruri pot sta şi într-o Biserică !
Nu este nicio problemă, pentru biserica ajunsă local public, ca o cetate surpată şi fără ziduri, în care intră oricine şi pleacă oricine ! Mentalitatea de tip eu, diferă total de cea de tip turmă şi se poartă în ţările civilizate ! Unde a dus, se vede doar într-o mică măsură.
Drepturile excesive duc şi la nemulţumiri de nesatisfăcut, atunci când unul vrea exact ce nu vrea celălalt, dar amândoi trebuie să fie îndreptăţiţi ! A se vedea problema minorităţii homosexualilor care locuiesc pe aceleaşi teritorii cu majoritatea formată din heterosexuali !
Levitic 25, este un exemplu de Teocraţie, fiind un capitol în care Dumnezeu le spune celor din poporul LUI, ce obligaţii au, precum şi ce drepturi, deşi le explică limpede : „ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici” (Levitic 25 : 23).
Cei ce nu gândesc aşa sunt căutătorii de pământ, de lucruri, care supralicitează vestul şi valorile democraţiei consolidate, (termenul face parte din limbajul de lemn … cariat, de prea multa folosire, dar este înţeles ca atare). Până la proba contrarie aşa şi pare a fi, dar aceste ţări, stau în picioare prin Harul lui Dumnezeu, nu fiindcă ar avea cu adevărat valoare / greutate !
În acest tip de cultură, statutul omului este dat de lucruri, pe care Domnul Isus, precum şi urmaşii LUI direcţi, primii creştini nu puneau preţ : valoarea de sine, valorizarea excesivă a omului şi a capacităţilor lui, care sunt contra lepădării de sine, care aduce trăirea lui Isus în şi prin mine !
Dacă nu gândesc ca Isus, voi trăi eu pentru mine ! Bună alegere pentru omul firesc, nu şi pentru omul duhovnicesc, care sărac fiind de DUH, trăieşte rugându-L pe Isus, fiind dependent de EL, la fel ca mlădiţa de viţă !
Poporului LUI, Dumnezeu i-a spus : „Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici. De aceea în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri” (Levitic 25 : 23 – 24). De aceea. Când este vorba de vânzarea pământului, Dumnezeu spunea că adevăratul proprietar :
„ … îţi vinde numai numărul secerişurilor” (Levitic 25 : 16), dar pământul avea să îi revină fostului proprietar / cel dintotdeauna, în anul de veselie : „Să cumperi de la aproapele tău, socotind anii de la anul de veselie, şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-l scazi … ” (Levitic 25 : 15 – 16).
Reperul lor era Anul de veselie, / sau anul jubiliar, anul cu numărul 50 ! Era un fel de planificare a bucurie, care în calendarul multora nu mai există ! Momentul în / din care proprietarul trebuia să-şi părăsească / lase, fosta proprietate, ea revenindu-i celui care o avea prin naştere, primită fiind ca moştenire ! Aşa dobândeau bunurile, cât le era hotărât de Dumnezeu … dacă voiau mai mult, puteau avea, dar numai pentru o perioadă !
Apoi urma naţionalizarea, sau familiarizarea, momentul din care fostul proprietar îşi primea înapoi avutul / pământul … iar familia îşi redobândea statutul ! Învăţau lecţia Harului lui Dumnezeu, har prin care săracul devenea bogat, nu datorită meritelor personale, ci datorită bunăvoinţei LUI ! De ce ?
„Al Domnului este
1. pământul cu tot ce este pe el,
2. lumea şi
3. cei ce o locuiesc !” (Psalmul 24 : 1). Iar aceasta ţine de voia LUI Dumnezeu, indiferent de voia lor !
De aceea, cei din poporul Lui Dumnezeu, vindeau producţia, nu producătorul, recoltele nu pământul ! Practic era o concesionare, în termenii actuali. Aşa se priveşte corect pământul Domnului ! Noi luăm ce iese din el … în el însă vom intra toţi, pământul fiind de fapt, un cimitir imens, deşi pentru cei care trăiesc, este un loc al vieţii, dar, pentru cei plecaţi, el este un loc al mórţii ! Punctele de vedere diferă …
Pentru săraci, anul de veselie, (a se vedea Levitic 25 : 10), era timpul în care câştigau totul, dar pentru foştii proprietari, era un motiv de întristare, fiindcă însemna darea înapoi, ruperea vechilor contracte de proprietate. Era vremea reaşezării valorilor !
Legea era clară : „Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani, şi zilele acestor şapte săptămâni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani. În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare; în ziua Ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră.
Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui” (Levitic 25 : 8 – 10) !
Din punctul de vedere Biblic, omul nu-şi cunoaşte ceasul plecării, deşi poate să-şi cunoască proprietăţile, iar din acel moment, după ce omul moare, proprietăţile / deţinerile rămân … fără proprietar.
Într-un fel, plecarea de pe pământ / moartea, este la fel ca plecarea omului din Eden. Adam a lăsat totul … şi a plecat doar cu hainele de pe el ! Acolo, în Grădină a rămas tot lucrul lui / averea lui, munca lui şi-a ajuns undeva … unde a trebuit să ia totul de la început ! O altă viaţă, cu un alt început !
Şi pentru noi există ambele variante : să mă fac … că Dumnezeu nu există, iar eu fiind propriul meu stăpân, să decid pentru viaţa mea, sau să-L aleg pe Isus ca Stăpân şi Mântuitor … de care să ascult pentru totdeauna !
Oricare ar fi poziţia mea faţă de Dumnezeu, trebuie să ştiu că va exista cândva, un An al veseliei pentru totdeauna, sau un An al întristării veşnice. Depinde de modul în care am ales şi aleg să mă raportez faţă de Dumnezeu !
Din ziua aceea, a morţii pentru unii / sau a plecării Acasă pentru alţii, totul se va schimba … fără a mai putea fi schimbat … pentru Veşnicie ! Iar Veşnicia nu ţine o zi …