„Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns : „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.” El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său : „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca ; [tocmai acest lucru îl făcea şi încă mai grav, findcă era rugat să facă un lucru, nu i se poruncea] şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei ; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat”.
„Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.” (Evanghelia după Luca 15 : 25 – 32).
„ … trebuia să ne veselim …” spune Tatăl explicându-i Necesitatea veseliei. Este greu de înţeles pentru cei care trăiesc după poruncă, să facă acest lucru, deoarece în Lege, nu scrie că trebuie să te veseleşti, atunci când fratele tău mai mic, după ce a risipit tot ce avea, vine acasă.
Pentru el acest lucru, chiar nu era un motiv de bucurie. Genul de om pe care îl reprezintă fiul cel mai mare este amintit în Sfânta Scriptură, unde scrie despre oameni a căror inimă, (până la timpul smeririi), este „nesimţitoare ca grăsimea” :
„Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc cuvântul Tău. Tu eşti bun şi binefăcător : învaţă-mă orânduirile Tale ! Nişte îngâmfaţi urzesc neadevăruri împotriva mea ; dar eu păzesc din toată inima mea poruncile Tale. Inima lor este nesimţitoare ca grăsimea : dar eu mă desfăt în Legea Ta.
Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale” (Psalmul 119 : 67 – 71).
Nu simte nici măcar cu fratele lui, deşi în Lege era amintită posibilitatea ca fratele să devină sărac, (dar nu conta din ce cauză ajungea la aceasta; a se vedea Levitic 25 : 35, 39, 47) :
„Dacă fratele tău sărăceşte lângă tine şi se vinde ţie, să nu-l pui să-ţi facă muncă de rob. Ci să fie la tine ca un om tocmit cu ziua, ca un venetic ; să stea în slujba ta până la anul de veselie.
Atunci să iasă de la tine, el şi copiii lui care vor fi cu el, şi să se întoarcă în familia lui, la moşia părinţilor lui. Căci ei sunt slujitorii Mei, pe care i-am scos din ţara Egiptului ; să nu fie vânduţi cum se vând robii. Să nu-l stăpâneşti cu asprime şi să te temi de Dumnezeul tău” (Levitic 25 : 39 – 43). Omul trebuia să fie respectat indiferent de statutul lui social.
Despre băiatul plecat de-acasă, Domnul Isus spunea că : „Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici ! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice :
„Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău ; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (v. 17 – 19). Dar, realitatea a fost alta; apucă să spună o parte din ceea ce şi-a propus, dar când să spună : „ … fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”, Tatăl i-a tăiat vorba :
„Fiul i-a zis : „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”Dar tatăl a zis robilor săi …” (v. 21 şi 22). Nu mai sunt vrednic, era destul, nu mai trebuia să se şi înjosească.
Din cuvintele lui, reiese că el cunoştea Legea : „ … să fie la tine ca un om tocmit cu ziua”. El exact aceasta şi voia să ceară. În traducerea catolică, în loc de „argaţii tăi ”scrie că fiul se gândea să-i spună Tatălui : „Tratează-mă ca pe unul din zilierii tăi” (v. 19).
Dar Harul este diferit de Lege şi întotdeauna Domnul face : „ …nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3 : 20).
„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri …” (Efeseni 6 : 4). În cazul descris de către Domnul Isus, nu Tatăl l-a făcut să se enerveze, ci s-a mâniat el singur. „El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă”. Ceea ce-a făcut Tatăl este foarte important. Cum trebuie să procedăm cu un copil nervos ?
„În Proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine” (Ioan 6 : 45).
(Ioan foloseşte de 85 de ori cuvântul Tatăl şi cu trei excepţii, se referă întotdeauna la Dumnezeu) ! Tatăl din pildă este Dumnezeu, iar EL, când are de-a face cu un copil nervos, foloseşte rugăciunea ! Contează foarte mult tonul folosit în relaţiile cu cei din jur !
Indignarea fratelui mai mare era justificată. El venea de la ogor, de la lucru şi află că fratele, care a trăit cum a vrut el, (şi este clar că acasă au ajuns ştirile despre viaţa lui), este bine primit de către Tatăl lor, în timp ce el, omul muncitor, niciodată nu a avut parte de-o astfel de primire.
Poate îl condamnăm mult prea uşor ! Dacă am fi fost în locul lui şi pentru noi, comportamentul Tatălui, ar fi părut că este neadecvat şi chiar nedrept !
Tocmai aici este problema creştinului, care crede în mântuirea prin credinţă, datorită Harului, dar caută să-I fie plăcut lui Dumnezeu, prin faptele lui bune … în timp ce îşi permite să îl judece pe fratele care a căzut într-un păcat, el care aşa ceva nu a făcut şi nici n-ar face !
Este greu de înţeles faptul că trebuie să îmi arăt recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi pentru faptul că pot sta în picioare !
Veselia poate fi de cel puţin două feluri :
- fără Isus, departe de prezenţa Lui, având însă iedul, (adică motivul de bucurie) şi grupul meu de prieteni (mediul prielnic) sau :
- cu Isus, în prezenţa Tatălui. Aceasta este bucuria reală; cea dintâi este într-o mare măsură utopică, de dorit, ceva de viitor.
Este o diferenţă între a fi sătul şi a fi săturat. Tatăl este genul de om care găseşte motiv de bucurie, în tot, (sau pentru tot ce i se întâmplă), care se bucură imediat, nu mai stă până vine şi celălalt, pe când, fiul cel mare, este tipul de om, care are bucuria planificată în Agendă, pentru cândva, care este termenul generic pentru un timp nedefinit … care poate să nu fie niciodată !
„Să mâncăm şi să ne înveselim ; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească” (v. 23 şi 24). Cuvântul folosit în greacă pentru a se înveseli este euphrainó : „pentru a ridica moralul”, „a se veseli”.
Acest cuvânt provine din : eu „bine”, „bine făcut”, „pe bună dreptate” (fiind utilizat şi ca semn de exclamare) şi phrén (Înţelegere) dar care tradus literal înseamnă : „stomac”, „inimă”, „minte” (!) „Să ne înveselim” poate fi tradus şi cu „să sărbătorim” !
Luca este cel care foloseşte cel mai mult termenii din aceeaşi familie. În aceeaşi pildă, la v. 32 scrie „Dar trebuia să ne înveselim [euphranthēnai] şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.”
Un cuvânt din aceeaşi familie, (euphrainomenos) este folosit şi în Luca 16 : 19, unde scrie despre bogat că „în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire” ; tot Luca în capitolul 12 : 19 scrie despre un alt bogat :
„ … şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te [euphrainou] !”
Un alt loc în care apare un termen înrudit este Apocalipsa 11 : 10
„Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor înveseli [euphrainontai] de ei ; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului”. În context este vorba despre cei doi martori.
Un text care redă foarte bine înţelesul acestui cuvânt este Romani 15 : 5 – 10, unde apostolul Pavel scrie astfel :
„Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus ; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.
Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu. Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor ; şi ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui, după cum este scris :
„De aceea Te voi lăuda printre Neamuri şi voi cânta Numelui Tău.” Este zis iarăşi : „Înveseliţi-vă, [Euphranthēte] Neamuri, împreună cu poporul Lui.”
În acest pasaj apostolul Pavel explică care trebuie să fie atitudinea corectă, a celor care se întorc la Dumnezeu, din popoare diferite. Ei trebuie să se primească unii pe alţii, adică să se acepte aşa cum sunt, chiar dacă au culturi diferite …
Pentru aceasta trebuie să apelăm la Dumnezeul răbdării şi al mângâierii, altfel spus, avem nevoie de răbdare în relaţiile interumane, iar aceasta vine numai prin mângâierea Divină.
La fel cum fiului cel mai mare i-a fost greu să îl accepte pe fratele lui cel mai tânăr … după ce a făcut, la fel de greu ne va fi şi nouă uneori, să-i acceptăm şi să-i iubim pe cei care vin tot din lume, de acolo unde viaţa se trăieşte fără a lua în considerare voia lui Dumnezeu.
Reacţia firească a fratelui mai mare o descrie Luca : „ … s-a întărâtat de mânie” şi Tatăl l-a înţeles, de aceea a şi ieşit la el. Dar fiind în aceeaşi Biserică şi sentimentele trebuie să se schimbe.
Dumnezeu nu vrea doar ca eu să îl accept pe proaspătul întors la Dumnezeu, ci să mă şi pot bucura împreună cu el în prezenţa Tatălui. Exact acesta şi este contextul în care le scrie apostolul Pavel romanilor ; (a se vedea capitolul 14).
În Pilda din Luca 15, nu scrie să ne veselim, ci să ne înveselim, adică să intrăm în veselie :
„Stăpânul său i-a zis : „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău !” (Matei 25 : 21 este identic cu v. 23).
Cuvântul Lui Dumnezeu aduce bucuria ! Versetul 15 din Psalmul 147 poate fi înţeles şi în mod profetic : „ … cuvântul Lui aleargă cu iuţeală mare”, iar … Internetul facilitează această viteză de ajungere dintr-un loc în altul ! Tocmai pentru a aduce mai multă bucurie nevoitorilor de pe calea credinţei !
Pentru omul foarte ocupat cu slujirea este greu să-şi facă timp să se mai şi bucure de viaţă ! De aceea trebuie să ne facem un timp şi pentru a intra în bucuria Stăpânului şi să rămânem acolo !
Roada (sau fructul) Duhului constă, în primul rând din Dragoste şi în al doilea rând din Bucurie. Când cineva ÎL are pe Duhul Sfânt, el va avea şi bucurie ! În Proverbe 15 : 15, scrie că :
„Toate zilele celui nenorocit sunt rele, dar cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat”, nu contează zilele, (adică ce mi se întâmplă), ci contează cum aleg să fiu în interior !
Ne-norocit este cel care nu are noroc, genul de om care nu se bazează pe Dumnezeu, ci pe Noroc, pe factorii exteriori, pe întâmplare etc.
A intra în bucuria stăpânului, înseamnă şi a alege să trăieşti ca un stăpân, care poate controla ceea ce se petrece, (iar sentimentele pot fi controlate). Nu pot face cu mine ce vor ele, ci eu, ca şi creştin, datorită Celui care este în mine, pot să-mi controlez sentimentele, iar ele pot să fie şi ascultătoare !
STUDII ASEMĂNĂTOARE :