3. Necredinţa
„Luaţi seama, dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă [gr. apistias], care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu …
Vedem, dar, că n-au putut să intre din pricina necredinţei [gr. apistian] lor”. (Evrei 3 : 12, 19)
Gr. apistias se poate traduce cu „fără credinţă, fără încredere”, dar poate avea şi sensul de „trădare a încrederii” cuiva …
Aici se consideră că se referă în special la slăbiciunea credinţei.
Necredinţa nu învaţă din lecţiile trecutului. Chiar dacă erau pe pragul intrării în Ţara Canaanului, nu au făcut pasul decisiv, la momentul în care Dumnezeu le-a vorbit adică astăzi.
A doua zi, când totuşi erau decişi să facă şi acest pas … era deja mâine, oferta specială nu mai era valabilă. Au vrut ei, dar nu a mai vrut EL.
Să ne amintim ce scrie în Numeri 14 : 40 – 45 :
„S-au sculat dis-de-dimineaţă a doua zi şi s-au suit pe vârful muntelui zicând : „Iată-ne ! Suntem gata să ne suim în locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit.”
Moise a zis : „Pentru ce călcaţi porunca Domnului ? Nu veţi izbuti ! Nu vă suiţi, căci Domnul nu este în mijlocul vostru ! Nu căutaţi să fiţi bătuţi de vrăjmaşii voştri !
Căci amaleciţii şi canaaniţii sunt înaintea voastră şi veţi cădea ucişi de sabie ; odată ce v-aţi abătut de la Domnul, Domnul nu va fi cu voi.”
Ei s-au îndărătnicit şi s-au suit pe vârful muntelui ; dar
- chivotul legământului şi
- Moise n-au ieşit din mijlocul taberei.
Atunci s-au coborât amaleciţii şi canaaniţii, care locuiau pe muntele acela, i-au bătut şi i-au tăiat în bucăţi până la Horma”.
Erau numai ei … fără EL ! Şi deşi erau poporul Lui, Dumnezeu nu a intervenit în ajutorul lor. Domnul nu încurajează nesupunerea, neîncrederea în El. Uneori avem probleme din cauza necredinţei în EL şi trebuie să învăţăm să ne asumăm consecinţele alegerilor greşite.
De iertare beneficiază cel ce-o cere cu căinţă de la Dumnezeu, dar consecinţele faptelor (de care a fost iertat) pot continua multă vreme.
Un om care la mânie produce un incendiu, poate primi iertare pentru aprinderea chibritului, dar incendiul va continua, chiar dacă el va regreta foarte mult ce-a făcut ! Focul arde, indiferent de ceeea ce este în sufletul lui.
Un astfel de exemplu este descris în cartea II Cronici 33 : 10 – 13 unde este notat că :
„Domnul a vorbit lui Manase şi poporului său, dar ei n-au vrut să asculte. Atunci Domnul a trimis împotriva lor pe căpeteniile oştirii împăratului Asiriei, care au prins pe Manase şi l-au pus în lanţuri. L-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus la Babilon.
Când a fost la strâmtorare, s-a rugat Domnului Dumnezeului lui şi s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinţilor săi. I-a făcut rugăciuni ; şi Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia lui. Şi Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu”.
În II Împăraţi 21 : 18 scrie că : „Manase a adormit cu părinţii săi şi a fost îngropat în grădina casei, în grădina lui Uza. Şi, în locul lui, a domnit fiul său Amon”.
Au trecut doi ani şi la conducerea ţării a ajuns nepotul lui Manase, Iosia. Nu ştim câţi ani au mai trecut până la momentul descris în cartea II Împăraţi 23 : 25 – 26 unde este notat că :
„Înainte de Iosia, n-a fost niciun împărat care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea lui, întocmai după toată Legea lui Moise ; şi chiar după el, n-a fost niciunul ca el.
Totuşi Domnul nu S-a întors din iuţimea mâniei Lui celei mari de care era aprins împotriva lui Iuda, din pricina tuturor celor ce făcuse Manase ca să-L mânie”.
STUDII ASEMĂNĂTOARE :