„Alegeţi un om care să se coboare împotriva mea! … Daţi-mi un om ca să mă lupt cu el.” … Isai a zis fiului său David : „Ia pentru fraţii tăi efa aceasta de grâu prăjit şi aceste zece pâini şi aleargă în tabără la fraţii tăi ; du şi aceste zece caşuri de brânză căpeteniei care este peste mia lor. Să vezi dacă fraţii tăi sunt bine şi să-mi aduci veşti temeinice.
Ei sunt cu Saul şi cu toţi bărbaţii lui Israel în valea Terebinţilor în război cu filistenii”. (I Samuel 17 : 8, 17 – 19)
David şi Goliat
Mulţi din cei ce-au plecat la luptă, erau sinceri. Dar nu s-au aşteptat la ce-i aştepta! A fost un război total diferit de ce-şi imaginau. De ce-a urmat. Şi sunt unii, în vremurile noastre, care doar într-o zi vor auzi că războiul s-a terminat.
Că sunt Acolo pentru decernarea premiilor !!! Fiindcă există multe lupte, de aceea vor fi şi mulţi învingători. Şi fiecare are lupta lui, deoarece luptă în dreptul lui. Lupta cea bună a credinţei.
Ea este bună, fiindcă ne face bine … Biruie cel trimis. Trimis pentru a aduce veşti Bune. TATĂLUI, nu oamenilor ! (Este foarte important acest lucru, pentru a înţelege cum vede Dumnezeu rugăciunea, şi vestirea Evangheliei).
Dar, în cazul fraţilor lui David, precum şi a celorlalţi luptători, participarea lor la război era doar de formă. Cei de acasă ştiau că ei sunt în război cu filistenii, deja de patruzeci de zile ! Însa ei doar se prefăceau că luptă. Dar această pre-facere nu este o metodă pentru a învinge !
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6 : 12). Care este această luptă ? (Pentru că fiecare o are). Credinţa are de luptat, nu eu … Şi această luptă se face „după rânduieli” (2 Timotei 2 : 5) ; adică conform anumitor reguli, dar nu omeneşti; nu după regulile oamenilor, ci după regulile Divine. Nu conform artei războiului, ci conform voiei Lui!
O luptă imposibilă pentru omul de rând! Prea mic pentru Goliat, suficient de mare însă pentru a-şi bate joc, pentru a-şi dispreţui fratele! Omul care se face că luptă. Care are nevoie de resurse din partea Tatălui. Căruia îi trebuie mai multă Pâine …
Interesant tată. Îl trimite să-i aducă veşti temeinice, tot pe cel mai mic, cel cu oile. Tot într-o zonă periculoasă, cu duşmani, cum s-ar spune azi : Teren minat! Nu avea încă patru copii acasă? Ei ce făceau? Copilul cel mic, pe drept putea să comenteze!
El era cel mai mic dintre cei opt fraţi. Primii trei erau la război, (teoretic cel puţin), dar următorii patru ? David, avea cel puţin patru motive ca să nu meargă. Nu trebuie uitat, că atunci când pleacă la luptă, la armată, oile sunt lăsate unui paznic, nu unuia dintre fraţi.
Lucrul acesta arată cât de important era el! El nu putea sta la masă cu fraţii lui, atunci când Samuel, omul lui Dumnezeu, îşi anunţă venirea. Tatăl nu-l consideră vrednic de aşa ceva deşi, atunci când proorocul îi cere să-l cheme, se găseşte cineva care să stea cu oile. La fel, când trebuie să plece la armată, tot el trebuie să-şi rezolve problema păzirii oilor. Tatăl nu îi trimite pe cineva în loc! Dar obligaţii avea …
Din producţia lui, din munca lui de la oi, el trebuie să trimită pentru binele celor ce stau! În acest timp, el pentru a putea obţine caşurile îşi riscă viaţa! (În versetele 34 şi 35 sunt scrise următoarele cuvinte : „David a zis lui Saul:
„Robul tău păştea oile tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură”) …
Dar Isai era totuşi tatăl lui, şi David nu comentează. Deşi privind lucrurile din punctul de vedere firesc, era nedrept ce i se întâmpla. Tatăl îşi trimite mezinul deşi, ştia că fraţii mai mari, (cel puţin Eliab), nu-l prea înghit. Nu-l au la suflet, deşi beneficiază de serviciile lui.
De sacrificiul lui, de caş, pâini … De ce nu au comentat şi nu au refuzat ce le-a adus David pentru ei şi pentru binele lor? Pentru ca ei s-o ducă mai bine, şi pentru binele lor lucrează David. Nici pe Isai nu-l costă nimic, nici pe fraţii cei mai mari. Totul era prin Har pentru ei, deşi era sacrificiul unei Vieţi.
Şi nu-i spun nici măcar : „Mulţumesc !”, ci dimpotrivă comentează :
„Pentru ce te-ai coborât tu şi cui ai lăsat acele puţine oi în pustiu? Îţi cunosc eu mândria şi răutatea inimii. Te-ai coborât ca să vezi lupta” (v. 28).
Orbirea spirituală. Să nu-ţi cunoşti Salvatorul. Să nu realizezi că El a venit ca să moară în locul tău! Nu a venit pentru binele Lui. A renunţat la ale Lui, pentru a face voia Tatălui, deşi ştia unde este trimis! El însă îşi cunoştea fraţii ! …
Cel orb din punct de vedere spiritual vede ! Sunt orbi care-l văd foarte bine pe Goliat-ul lor şi foarte rău pe David, pe FIUL care pentru ei, este neînsemnat, fără valoare. Vine că aşa-I vine Lui! Nu-L recunosc pe Tată, în trimiterea Lui!
Nu-L cunosc nici pe EL ! Fiindcă Domnul Isus, (al cărui prototip era David), nu a făcut nimic, fără ca Tatăl să-i spună !
„ … Fiul … nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face … ” (Ioan 5 : 19, 20).
Goliat era aparent de nebiruit, iar David, era aparent fără nicio şansă ! Dar în realitate cum a fost ? Conform rânduielilor omeneşti, până să vină EL, nimeni nu a învins. Tehnica de luptă o aveau. Aveau arme, dar le mai trebuia şi îndrăzneală !
Ghedeon, cel ce face războiul cu chibzuinţă, nu-i ia la luptă pe cei fricoşi. Îi desparte pe cei care ştiu că nu ai cum să-i învingi pe duşmani, de cei care gândeau diferit. Şi erau mulţi, cei care erau convinşi că duşmanul era de nebiruit. Că Ghedeon nu are nicio şansă. Aşa gândeau şi din cei rămaşi la vatră !
De aceea nu-l ajută, ca să nu se pună rău cu duşmanul ! Cu cel ce-i stăpâneşte! Aşa sunt unii, şi astăzi, care au răbdare pentru ce, nu trebuie să suporte !
Ce bine este însă să nu cunoşti anumite lucruri! Nici Ghedeon, nici David, nu au observat aceste evidenţe, deşi aceste lucruri erau cât se poate de clare! Aceste lucruri ale lumii contemporane cu ei.
Probabil că erau în urmă cu ştirile, cu actualităţile. Altfel David ar fi ştiut că lupta a început de patruzeci de zile, şi este foarte grea, fiindcă acolo este un uriaş cu arme supradimensionate …
Ce-i aseamănă pe învingători? Au aceeaşi Ungere. A LUI, A DUHULUI SFÂNT. Se folosesc de-o anumită APĂ, pe care ceilalţi o neglijează. O apă curgătoare din care bei şi … din care iei. Acolo găseşti PIATRA.
O apă, la care contează însă, cum te raportezi. Cât stai Acolo. Timpul petrecut acolo. Sunt multe pietre în ea. Trebuie să ştii să le alegi pe cele bune. Nu poţi lua la întâmplare. Aceasta este valabil doar dacă vrei să învingi.
Dacă nu lupţi după rânduielile Lui, foloseşti Legea în perioada Harului. Se poate. Multe sunt posibile. Dar Şuvoiul curge. APA VIE există. Că folosesc din ea, sau că nu o folosesc, (din diferite motive) … Aceasta este problema mea.
Nu va înceta să curgă doar fiindcă eu cred aceasta. Dar nu voi beneficia de ea. De ce se află în ea. Deşi ea este aproape. Şi totuşi, îmi iau resursele pentru război din lume. Văd lupta ca şi ei.
Nu sunt însă de partea duşmanului. Sunt din tabăra Lui, deşi-I dispreţuiesc Fiul. Cunosc şi promisiunile Împăratului pentru cel ce va birui. Dar este clar că nu pot birui.
Nu ştiu amănuntele scrise în cartea Lui … Faptul că El are promisiuni doar pentru cel ce va birui, (a se vedea Apocalipsa 2 : 7, 11, 17) … Lupta nu este destulă. Nici chiar lupta de formă.
Doar făcându-mă că lupt nu câştig … dar măcar pierd timpul. Prins de activităţi. De cine şi pentru ce ? „Un singur lucru trebuieşte”. Care ? „Partea cea bună … nu i se va lua” ! Timpul petrecut cu Domnul Isus. Celelalte se iau. Şi atunci de ce să mă lupt pentru a obţine ceea ce DOMNUL nu vrea, pentru mine ?
Una din promisiunile lui Saul, (cea de-a treia), era scutirea de dări. De ce este promisă scutirea de a da, când Domnul spune că: „este mai ferice să dai decât să primeşti” ?
Fiindcă darea nu este o fericire la început … la fel ca şi celelalte Fericiri ; (a se vedea Matei 5 : 2 – 12 … motive de bucurie cerută (!), pentru sărăcia spirituală, pentru plâns …) ! Darea este înţeleasă aşa cum este, cum o vede El, doar de la un timp.
Pentru creştinul matur din punct de vedere spiritual. Pentru omul firesc este o pacoste, să dea din ce are, pentru umplerea, (sau întreţinerea) unui cont, de care va beneficia, (dacă va beneficia), cândva, dincolo! Şi azi ce să facă ?!
Greşeala lor a fost că au avut ochi pentru Goliat. Nu trebuia să fie băgat în seamă! (O expresie puţin ciudată, dar fiind folosită, trebuie amintită, pentru că este foarte plastică). Nu scrie în 1 Samuel 17, de vreun luptător că s-ar fi rugat, că I-ar fi cerut ajutorul.
Saul îi spune lui David: „Domnul să fie cu tine!” (v. 37).
O binecuvântare de protocol ! De ce ? „Domnul era cu David” (1 Samuel 16:18). Nu avea să fie cândva ! Doar era scris în Cuvântul lor, al Vechiului Testament, că: „Domnul este cu voi când sunteţi cu El … dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi” (II Cronici 15 : 2).
Este drept că Saul nu avea de unde să ştie acest cuvânt, care încă nu era scris, (deşi este un adevăr care poate fi învăţat şi din experienţa de zi cu zi), dar noi, cei de azi, mai putem să ne ascundem în spatele necunoaşterii, având Biblia în casă ?
Se poate să-i binecuvântez pe alţii şi eu să nu am binecuvântarea aceea ? Să folosesc vorbe goale, doar cu o aparenţă de spiritualitate ? Să fiu spiritual în relaţiile cu cei din jur şi nespiritual în relaţia cu Dumnezeu ?
Nu „din prisosul inimii vorbeşte gura”? Ba da, dar şi lupii deghizaţi vorbesc. Dar ei nu vorbesc lupeşte că nu i-ar înţelege nimeni. Ei vorbesc oieşte. Deşi se cam încurcă în colţi totuşi au o pronunţie destul de … aproximativă.
Pot fi înţeleşi de cei fireşti, ei fiind de fapt şi publicul ţintă, fiindcă lupii pot fi recunoscuţi cu uşurinţă de cei spirituali ! Până la urmă, orice limbă se poate învăţa. Şi doar învăţând româna, nu devin român.
Doar învăţând pocăiasca, nu devin pocăit! Dar mă pot amăgi că este suficient să-mi schimbi limbajul. Îl fac spiritual. Conform dicţionarelor de specialitate. Termenii se pot învăţa, adică memora.
Pentru unii nu trebuie să fie şi trăiţi. „Domnul să fie cu tine !” De parcă Domnul este mulţumit să fie doar cu unii, şi doar cu gura altora. Nu şi cu inima ! (A se vedea „cinstirea cu buzele”, cu gura…). Şi iubirea cu limba, nu cu fapta. Iubirea sintetică, artificială. Iubirea făcută din „înlocuitori” ai dragostei adevărate.
(Un astfel de înlocuitor, este interesul personal …).
Iubirea cu fapta, ar fi fost dovedită prin plecarea lui Saul la luptă, în locul lui David! Nu doar prin declaraţii publice şi prin împrumuturi de care omul Lui nu are nevoie. Dar David avea înţelepciunea de sus, care este uşor de înduplecat. I-ar fi putut spune de la început lui Saul că nu i se potriveşte armura lui !
Dar, era înţelept. Şi aşa este omul Lui. Este înţelept şi în relaţiile cu ceilalţi. Nu îşi impune punctul lui de vedere. Îi lasă să se convingă ei singuri de ce nu este bine, în loc să susţină că: „Domnul mi-a vorbit” !
Trebuie să ÎL las pe Domnul Duhul, să îl convingă şi pe altul, de ceea ce m-a convins şi pe mine … Doar în ziua Cincizecimii a convins trei mii de oameni ! Are suficientă putere !
David nu a folosit „vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii”. L-a lăsat pe DUMNEZEU să-l convingă pe Saul de inutilitatea armurii. David nu şi-a dovedit spiritualitatea prin declaraţii de presă, în prezenţa mulţimii. Trăirea cu El diferă total de modelul lumii !
Îndrăzneala de-a lupta atunci cînd este toată armata, o au totuşi destui. Dar uneori intervine lupta corp la corp. Aşa este lupta spirituală … ( În Efeseni 6 : 12, cuvântul folosit pentru lupta spirituală, este cel de luptă corp la corp, care ţine până când unul dintre cei doi combatanţi este ţinut jos la pământ de către celălalt … Iar aceasta avertizare o avem în Biblie : „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama sa nu cadă„ (I Corinteni 10 : 12) !
Când porneşte la luptă împotriva lui David şi un uriaş, ca Goliat, mai are nevoie de cineva, deşi vede că duşmanul lui este un Copil : „Filisteanul s-a apropiat puţin câte puţin de David, şi omul care-i ducea scutul mergea înaintea lui. Filisteanul s-a uitat şi, când a zărit pe David, a râs de el, căci nu vedea în el decât un copil ” (v. 41 şi 42).
Goliat, deşi spunea una cu gura, cu fapta dovedeşte altceva! Şi el avea nevoie de cineva. Are pe cineva de partea lui : Goliatul vizibil. Uriaşul de netrecut, când este vorba de provocări, vine cu încă cineva, în momentul luptei, vine împreună cu o necredinţă.
Aceasta-l apără, la fel cum pentru creştin există scutul credinţei. Necredinţa din mine, neîncrederea în El, pentru rezolvarea problemelor de azi, este cel ce-i poartă scutul. Dar acest lucru îl pot da laoparte ; Prin credinţă !
Saul spune:
„Domnul să fie cu tine!”
Vorba se adevereşte. Şi dacă era o binecuvântare din inimă, de ce nu s-a bucurat de victoria lui David? Fiindcă biruinţa lui le-a adus victoria. De ce l-a privit cu ochi răi, cu invidie, din momentul în care aude cântecul?
Versurile nu erau conforme adevărului?! Nu putea să meargă el contra lui Goliat şi cântecul să-l bucure? „ … îşi ascunde ura în prefăcătorie”, …”Când îţi vorbeşte cu glas dulce nu îl crede!” (Proverbe 26: 25 şi 26). Mult contează cunoaşterea cuvintelor Lui !
„Te-ai pogorât ca să vezi lupta” (v.28), îi spune Eliab. Şi avea ce vedea : Tabelul nominal. Prezenţa! Trebuie că era tare interesant! Şi dacă ar fi fost o luptă reală, era greşit să înveţe ceva de la fraţii lui mai mari ? Nu. Dar de la acest gen de oameni nu ai ce învăţa spiritual.
De la aşa-zişii cunoscători ai inimii … Eliab, doar aparent se pricepea la psihologie . Vedea ce nu exista şi nu vedea ce exista : un uriaş cu/de care era provocat şi el să lupte …Ţânţarul şi cămila. Ochiul de tip microscop.
În timp ce alţii îşi pierdeau vremea cu ceva pentru care nu aveau chemare, David era format la oi. Acesta este harul supunerii faţă de Tatăl! Deşi totul pare atât de urgent, să-L aştepţi pe El să intervină!
Şi să nu faci ceva doar de formă, aşa ca şi ceilalţi „În timp ce ei pierdeau timpul…”, (Judecători 3:26, traducerea G.B.V. 1989, 1990), avem notat ce făcea Ehud … folosea timpul într-un mod eficient.
La Fabrica pierderii de timp lucrează mulţi angajaţi, fiindcă este mult de lucru. La fel este şi în privinţa luptei spirituale. Mulţi se fac că luptă. Alţii, doar luptă.