Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, Rugăciunea ca timp pierdut [Luca 12.13-21]

Adrian

“Unul din mulţime a zis lui Isus … ” Text : Luca 12 : 13 – 21

“Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea…” (v.13).

„Învăţătorule”, o vorbă goală pentru el, pentru că, de fapt el tocmai ÎL învăţa pe Învăţător ce are de făcut.

Ciudat tip de elev. “Nebunului nu-i este de învăţătură ci vrea să arate ce ştie el” (Proverbe 18:2).

„Nebun”, aşa şi este numit bogatul în pilda pe care avea Domnul să o spună (v. 20 şi 21).

Domnul ne învaţă dacă (şi numai dacă), suntem ucenicii Lui.

“Şi acum, Domnul Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său. Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: “Eu, Domnul, Dumnezeul tău, te învăţ ce este de folos, şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi!

O! De ai fi luat aminte…atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta ca valurile mării.” (Isaia 48: 16-18).

Ce rost are să-L mai rog, când Îi fac o astfel de rugăciune? Mai degrabă este o poruncă voalată, o falsă rugăciune! Mai bine cerea un sfat, o învăţătură. Răspunsul Domnului este de fapt o întrebare:

“…cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (v.14). De aici putem învăţa câteva lucruri.

“… cine M-a pus ?” Există cineva care are autoritatea de-a numi. Dacă nu eşti pus, nu fă o lucrare (conform Efeseni 4:11 şi 12). Fiecare fel de lucrător are o ţintă de atins. Omul ne-numit de El, nu are autoritate. Se fac însă astfel de lucrări, dar fără rezultate; timp pierdut cu lucrări de formă.

Apoi, cel care este numit de cineva are o responsabilitate, care nu este însă nelimitată. El poate fi judecător, sau împărţitor, (executor judecătoresc, în terminologia actuală). Dar el, orice ar fi, are autoritatea aceasta numai peste un anumit domeniu: „peste voi”, nu şi peste alţii. Altfel spus, omul a venit cu cererea lui la o uşă greşită. A greşit adresa.

Domnul nu era cu banii, ci cu sufletele. Dar îi arată ce este în el: “Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani.” (v. 15). Problema nu era la fratele lui, ci la el. Era lacom, dar el nu vedea. Nu se vedea, el îl vedea doar pe fratele lui. Fratele era vinovat, el nu! Nu te poţi păzi de ceva, sau de cineva dacă nu observi mai întâi pericolul.

“…viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (v. 15).

Nevoile omului, cele interioare, spirituale, nu pot fi satisfăcute cu bani. Nu se pune însă problema din punct de vedere omenesc. Nu se discută aici problemele materiale, ci aspectul spiritual al vieţii.

Altfel spus: Poţi fi bogat material şi sărac spiritual. Lipsit de Viaţă. Viaţa fiind o Persoană. Fiind chiar în prezenţa Vieţii, el cerea bani.

Era exact aceeaşi situaţie ca şi în cazul lui Adam şi-a Evei, care, atunci când au avut acces la Pomul Vieţii, au ales Cunoştinţa. Nu au folosit timpul pentru Viaţă. Pentru dobândirea ei.

Căderea lor, (dacă se poate spune aşa), a avut loc înainte de-a-l asculta pe cel rău. Apostolul Pavel avea să spună:

“… după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea…” (Romani 5: 12).

În Geneza, aparent, vinovatul principal a fost cel rău, nu singur însă, ci împreună cu Eva; (Geneza 3: 1-6). Iniţiativa, este drept că a avut-o şarpele. Dar Adam şi Eva, nu erau de-o zi sau două în Eden.

Ştiau de Pomul Vieţii, el nu era într-un colţ, cum avea să îi spună apostolul Pavel lui Festus în Fapte 26: 26

“Împăratul ştie aceste lucruri … fiindcă nu s-au petrecut într-un colţ!”.

În Geneza 2:9 scrie că: “… şi Pomul Vieţii” era ” … în mijlocul grădinii.” Era într-un loc accesibil, central, pentru ca Adam şi Eva să poată mânca din el fără probleme …

Vina lui Adam a fost că nu a luat din el şi să-i dea şi Evei. Nu au avut nevoie de viaţa veşnică. Şi-au dorit şi ei ca viaţa aceasta să fie cât mai bună. Dar ei, deşi aveau Viaţa direct de la Dumnezeu, nu erau şi veşnici.

Pentru a dobândi Viaţa veşnică trebuiau să facă un lucru ce ţinea de voinţa lor. Să ia din Pom şi să mănânce. Atât. Şi este clar că nu i-a interesat. De acest dezinteres a profitat şarpele. Această amânare a dobândirii Vieţii …

Şi omul din Luca 12, putea să ceară Viaţă, dar n-a făcut-o, deşi Domnul îi spune: “ţi se va cere înapoi sufletul”, (v. 20). Adică, nici măcar sufletul nu este al tău! Dar, de la versetul 22 la 26, Domnul le spune ucenicilor exact despre problemele vieţii cotidiene! Le spune mai multe lucruri!

Omul era (şi este), chemat să asculte, să facă. Nu este chemat să-L comande pe Dumnezeu. De aceea se poate spune că uneori rugăciunea este un timp pierdut, chiar şi atunci când El ne vorbeşte! Ce folos dacă omul rămâne tot la fel şi nu îndeplineşte ceea ce i se cere?!

Domnul, nu Se amestecă în treburile judecătorilor, sau executorilor judecătoreşti, (pentru că El, îi explică omului că sunt lucruri complet diferite), şi nu face Domnul Isus ceea ce trebuie să facă altul.

Nu face lucrarea judecătorului, când El este : „Învăţător”. Există însă unii care sunt de toate şi învăţători şi judecători şi executori ai sentinţelor …

Se pricep la toate. De aceea fac atât de puţine. Ar trebui să învăţăm de la Domnul şi de la apostoli! Despre Domnul, apostolul Ioan scrie:

“Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu…” (Evanghelia după Ioan 3:34). Atât. Nu şi alte cuvinte.

Apostolii considerau că nu era treaba lor să se ocupe şi cu distribuirea ajutoarelor; (Fapte 6:2), deşi, valoarea lucrării lor se poate vedea din întâmplarea cu Anania şi Safira! (Fapte 5:1-11).

Dar ei nu dau acest exemplu pentru a-şi păstra funcţia, deşi dovezile călăuzirii divine erau clare!

De aceea, un adevăr este că, un lucrător nu trebuie încărcat cu lucruri inutile. El le va face, dar beneficiarii lucrării lui pot avea parte de lucrări fără valoare spirituală. Şi apostolul Pavel spunea că face un singur lucru!!! Aceasta era esenţa lucrării lui, (a se vedea Filipeni 3:13).

“Şi le-a spus pilda aceasta…” (Luca 12:16).

Să nu uităm că omul cu întrebarea, era “Unul din mulţime” (v. 13). Problema lui, era de fapt valabilă şi pentru alţii. Erau şi alţii acolo ce erau munciţi de dobândirea de proprietăţi, de bunuri … dar nu au avut curajul s-o spună.

Omul acela însă credea că Domnul este „bun la orice”. EL rezolvă orice problemă. Greşit! Unele probleme le avem tocmai datorită „defecţiunilor” noastre spirituale!

“Ţarina unui om bogat rodise mult.” (v. 16). Aşa începe pilda. De ce nu se spune despre ţarina unui sărac la fel? De ce tot bogatul are, sau primeşte, mai mult? Nu este corect, din punctul nostru de vedere!

Omul sărac ar vrea „comunismul” averilor. Să vină de Sus la fel pentru toţi. Dar Domnul a spus clar: “Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi … ” (Ioan 12:8). Şi sărăcia este un dar, la fel ca şi bogăţia.

De ce oare omul primeşte altfel un dar ce vine tot de sus ? Tot dar este, dar nu place la fel! Şi, nu era destul că a rodit ţarina, a mai rodit şi mult!

Binecuvântarea o dă EL, dar în versetul 17, se arată altceva : Ce fac cu ceea ce primesc ? Bogatului nu i-a venit în gând: “Cui să-i dau, ceva măcar din prisosul meu?”

Nici omului din mulţime nu i-a trecut aşa ceva prin minte. Să-L întrebe pe Domnul cui să-i dea din ceeea ce deja are, nu cum să obţină ceva ce încă nu are! Trebuie să folosec ceea ce am, până voi primi ceea ce îmi doresc!

Ne putem bucura astfel de ceea ce avem … doar dorind, nu ne vom bucura nici măcar de prezent, de posesiunile actuale!

Nemulţumirea. “Mulţumiţi-vă cu ce ce aveţi!” De ce? Fiindcă “El Însuşi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” Evrei 13:5. Urmarea unei astfel de mentalităţi este sintetizată în versetul următor prin “plini de încredere.”

“Şi el se gândea în sine şi zicea …” (v.17). El se întreba pe sine şi tot el îşi dădea şi răspunsul! “Iată”, a zis el, “ce voi face” (v.18) … Cine este cel ce vorbeşte de unul singur? Nebunul. Bogatul, din punctul de vedere al Domnului, nebun şi era! Nu era doar bogat. Avea mai multe calităţi. Aici este arătată problema omului.

Vine la Domnul, stă în prezenţa Lui, dar el nu vorbeşte cu Domnul în realitate, deşi, aparent LUI I SE adresează; el de fapt vorbeşte şi se consultă cu sine, (sau pe sine) însuşi! Aici este arătată o problemă mult mai adâncă.

De ce să mai vorbesc atunci cu El, dacă oricum răspunsul îl am, pentru că mi-l fabric singur? Simplu. Pentru a profita de prezenţa Lui … În sensul negativ. Pozitiv înseamnă “a beneficia de prezenţa Lui”!…

O altă realitate pe care o exprimă Domnul Isus este cea a Problemei cotidiene:

“nu mai am loc unde să strâng rodurile.”

Era o realitate. Dar tot o realitate era şi faptul că mai avea doar câteva ore de trăit. Trăim două realităţi. Nevoile trupului şi nevoile duhului.

Nebun este cel ce-şi vede doar faţa în oglindă. Înţelept este cel ce-şi asigură duhul cu viaţa veşnică. Există o înţelepciune şi în a strânge pentru trup, este drept, dar dacă nu ai o ordine a priorităţilor, duhul va fi întotdeauna pe locul doi … cel puţin. Şi de locul doi nu avem timp … pentru că avem mult de lucru.

Nu trebuie să uităm ceea ce spune cineva în cartea Exod: “Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru, şi să nu mai umble după năluci” 5: 9. Adică, tradus pentru noi:

Să nu mai îşi facă timp pentru lucrurile spirituale, care nu sunt vizibile, ci să trăiască doar într-o lume a lucrurilor … Iar acel cineva care a inspirat cuvintele scrise mai sus, introduce cele mai multe gânduri, în minţile oamenilor.

Domnul Isus le atrăgea atenţia ucenicilor prin aceste cuvinte:

“Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi !” (Luca 9: 55).

Dar ei aveau de gând să facă exact ce le-a venit în minte, un gând care avea „ataşată” şi o bază Biblică: “ … cum a făcut Ilie ?” (v. 54). La creştini ispitele sunt personalizate, primind tenta de spiritualitate necesară pentru a fi veridice.

“Şi voi zice sufletului meu…” (v.19). Numai un nebun îşi planifică să fie satisfăcut pe viitor, în timp ce azi se chinuieşte! El este obosit, “trudit şi împovărat” şi în loc să se odihnească azi, amână odihna pe cândva! În loc să se bucure azi … amână bucuria pentru cândva, în viitor!

“ … voi zice sufletului meu … ” (v.19).

De ce să nu-i spun acum ? Şi de ce să nu-i spun şi altuia ? De ce să nu dau bucurie şi altui suflet ? La fel a fost şi fiul cel mare. El nu se bucura de prezent, cu Tatăl, nu mânca ceva ce I-ar fi plăcut Lui …

“… ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani …” (v. 19).

Prevederea, (sophia), te face să-ţi asiguri viitorul. Corect. Dar adevăratul înţelept nu se asigură doar pentru mulţi ani, ci pentru veşnicie. Şi nu se asigură doar cu bunătăţi din pământ.

Nu ele dau satisfacţie duhului. Duhul LUI satură duhul omului. Altfel spus, bogatul avea ochi buni, îi mai trebuia „binoclul”! Vedea departe, dar nu suficient de departe. Până dincolo, în viaţa de apoi! Şi ea este mai reală decât s-ar părea …

Viaţa fiecăruia dintre noi, s-a mai scurtat cu un an, (ca existenţă pe acest pământ); iar acest fel de-a socoti, este real, din punct de vedere Biblic, deşi noi, ştiind doar timpul venirii pe acest pământ, adăugăm anilor de viaţă, fiecare an care a trecut.

Timpul acesta, oricum l-am calcula, (prin adunare sau prin scădere), trece fie că îl folosim bine, fie că este pierdut …

DOMNUL să ne binecuvânteze şi în acest an care va veni, dar şi în viaţa pe care o mai avem de trăit pe acest pământ, cu o trăire în care prezenţa Duhului Său Cel Bun şi Sfânt să fie o realitate zilnică!

STUDII ASEMĂNĂTOARE :