„Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci
- oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru ; şi
- oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob.
Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” Matei 20 : 25 – 28
Motto : „Merge şi-asa”, trebuie înlocuit cu : „Aşa nu se mai poate”.
În lume există o mai mare cerere de slujitori decât de şefi. Dacă s-ar şti cât de bine este plătit un rob, în timp, meseria de şef ar dispare. Dar există o orbire, o boală care se ia de la Sursa orbirii : altfel spus, Cel rău.
Având mulţi robi, el şi-i ţine în slujbă având ochelari de şefi. Dar aceşti ochelari sunt doar în mintea lor. Acolo locuieşte orbirea. Reşedinţa de bază este mintea.
Orbirea aceasta se transmite de la om la om prin simţuri, bazându-se pe firea omului, care se degradează continuu, de la Adam încoace. Firea are orbirea în ea, de când Adam a ales să nu-şi mai asculte Stăpânul.
Iar pentru a scăpa de deficienţa de vedere, nu este destul ca omul să folosească ochelarii faptelor bune, a religiozităţii de suprafaţă. Folosindu-i va deveni şi mai orb.
Pentru că-şi mai acoperă şi vocea conştiinţei, care, chiar răguşită fiind, tot mai apucă să şoptească ceva, uneori când este o oarecare linişte în interior.
Miopia spirituală îl face pe om să nu vadă departe. Vede, în cel mai bun caz, doar până la mormânt. Nu observă că este observat de Cineva care, pare a fi foarte departe, deşi nu este departe de niciunul dintre noi. EL, deşi are o voce puternică, nu strigă la noi, sau după noi. EL vorbeşte liniştit, nu porunceşte.
În ţara Lui nici nu se ştie de sclavi, fiindcă El are numai fii şi fiice, copii care-L iubesc, deşi uneori nu reuşesc să-L înţeleagă. E greşeala lor că încearcă să facă aşa ceva. Să-L înţelegi pe EL şi lucrările Lui! Putem să ne apucăm de ceva mai bun de făcut. De exemplu să vedem oamenii de lângă noi.
Aceasta este prima surpriză pentru cel care se apropie de Domnul. Să constate că mai există şi alţi oameni pe pământ. Că nu este el singurul copil al Tatălui.
Dar, apropierea de Domnul este o necesitate a duhului, a omului de fapt, iar această apropiere, nu se face prin minte, fiindcă este clar că acolo locuieşte orbirea, iar produsele minţii nu pot fi altfel decât producătorul. Suferă şi ele de orbire.
Pentru o apropiere de Domnul trebuie întâi apropierea de cel care este în nevoi, o apropiere bazată pe nevoile omului, nu motivată de faptul că Domnul vede ce fac şi, sigur îmi va da o răsplată, care bineînţeles că va fi una mare de tot …
Alţii ÎL caută pe Domnul în cărţi concepute (bineînţeles) tot de mintea omenească. Fiindcă orbirea a ajuns şi doctor oftalmolog. Cei cărora li se pare că nu văd chiar aşa de bine cum vedeau odată, vin să se trateze.
Şi primesc sfaturi verificate în anii de zile acumulaţi într-un cuvânt numit experienţă. Nu trebuie însă mers la CEL care a produs primii ochi, la Dumnezeu care i-a şi conceput şi care este de fapt şi Singurul care îi poate repara.
Nu, fiindcă EL are tarife mult prea mari, şi chiar s-a auzit că EL nu face lucru de mântuială. Domnul Isus dă înnoirea minţii cu condiţia ca să fie ascultat toată viaţa. Cere o viaţă de dependenţă totală pentru o vedere clară.
Iar acest preţ îl cere de la cel care întâi îşi predă controlul vieţii în mâna Lui, iar controlul se face prin duhul omului, nu prin minte. Se produce o reparare a minţii care este constantă şi deja se ştie că piesele de schimb nu se dau toate deodată.
Ele se primesc treptat, în funcţie de cât de bine îşi ia omul tratamentul. În funcţie de cât de mult ascultă omul de Doctor. Şi aşa, în timp, omul ajunge să vadă cum vede şi El, având acelaşi tip de vedere.
Realizează cât de efemere sunt funcţiile, sau mai bine spus ran-gurile omeneşti. Şi cât de lipsite de satisfacţie sunt pentru sufletul omului, pentru calitatea vieţii lui interioare. Atunci de-abia realizează că a confundat binele trupului cu binele sufletului şi confortul, cu pacea sufletului.
Aşa înţelege cât de bine a procedat Domnul Isus când a hotărât că : lucrurile care sunt cu adevărat de preţ, să nu poată fi produse pe pământ şi nici să nu poată să fie comercializate.
Fiindcă se aude că, într-adevăr, la magazin poţi să mergi cu portofelul plin şi să ieşi cu plasa plină şi cu destui bani rămaşi în buzunar şi totuşi mânia pe care o aveai când ai păşit înăuntru, o ai şi când păşeşti afară. Ea nu a dispărut …
A crescut poate aşa-zisul nivel de trai, s-au mai adăugat câteva lucruri la proprietăţile deja existente, dar sufletul poate fi şi mai gol … dacă banii daţi au fost obţinuti într-un mod necinstit.
Deja se ştie, că nu există magazine din care să poţi cumpăra pace, sau bucurie sau alte lucruri care constituie adevăratul mobilier interior, lucruri care dau adevărata calitate a vieţii.
Există încă cel care orbeşte lumea, care oferă celui care îl crede, satisfacţii de mâna a doua. Cu bucurii Made in Terra, fabricate pe pământ, dar ele, deşi sunt reale, sunt efemere, ţin foarte puţin, fiind doar pentru zilele bune :
- Victoria echipei preferate, sau
- o sumă mare primită uneori etc., produc bucurie.
Dar cel rău are grijă ca omului să-i fie reliefate numai cantităţile de bani şi de lucruri aflate în posesia celor avuţi, nu şi chinurile interioare prin care trec ; (avut înseamnă a fi în posesia cuiva, în posesia Banului, de exemplu ; în traducerea catolică Matei 6 : 24 este tradus :
„Nu puteţi servi lui Dumnezeu şi Banului„, la fel fiind tradus şi versetul din Luca 16 : 13. Este o traducere foarte plastică, dar care redă exact sensul original … în versetul următor, Luca scrie de farisei că erau iubitori de bani [trad. Cornilescu], traducerea mai sus menţionată are :
setoşi de bani …
Fără comentarii … parcă ar fi vorba de noi) !
Stările sufleteşti sunt la fel de reale ca şi bancnotele, dar nu sunt la fel de vizibile, nu pot fi arătate. Oare de ce nu se inventează aparate care să vizualizeze durerile avute în urma unui păcat, şi pe care să le poată simţi şi privitorul.
La televizor, omul vede aparenţele, dar nu şi ce se află în spatele lor. Într-un fel, se poate spune că, lumea actuală, este o lume a ambalajelor frumoase, sub care se ascund multe gunoaie conservate pentru a nu mirosi prea tare.
Dar uneori mai răbufnesc anumite trăiri şi omul vede, ce se ascunde de fapt în spatele frumosului cosmetizat cu talent.
De fapt, ascunderea după deget, se poate spune, că este un sport aproape mondial. Oameni care se dau drept alţii, care arată altora doar imaginile lor, în timp ce ei, cei reali suferă în ascuns de multe boli sufleteşti, arătând în acest timp, celor din exterior, zâmbete de fericire.
Există în om lupta aceasta interioară între dorinţa de schimbare, de înnoire şi conştientizarea faptului că această schimbare, numită în Biblie pocăinţă, este ceva costisitor… prea costisitor.
Şi sunt oameni care trăiesc cu mentalitatea că, dacă atâţia ani s-a putut aşa, se va putea în continuare tot aşa. Dureri, purtate sub zâmbetele forţate, ascunse de cuvinte frumoase, despre calitatea deosebită a vieţii, în locul unei mărturisiri eliberatoare făcută Celui care dă pacea, şi o dă cu mână largă, fiindcă are de unde.
Trebuie că în cer există o anumită dezamăgire, când se observă câtă cantitate de bucurie, sau linişte sufletească este disponibilă acolo, în timp ce omul de pe pământ, nu apelează la aceste rezerve, deşi trăieşte chinuit zi de zi.
Trăim apăsaţi, fiind aproape de comori de valori reale, care stau atât de aproape de noi, şi din care unii nu vor avea nimic, tocmai pentru că trăiesc aşa cum vor ei; aceasta însă, nu înseamnă că au şi o viaţă aşa cum le-ar plăcea să fie.
În spatele degetului numai un uriaş se poate ascunde … Uriaş în imaginaţia lui, fiindcă supraevaluarea şi subevaluarea, sunt caracteristicile omului care trăieşte zi de zi într-o lume aproximativă, lumea fără standarde, fără unităţi de măsură verificate. Lume în care concediile şi recuperările sunt mai folosite decât zilele de muncă.