În ţara celor goi, să umbli îmbrăcat este o ruşine !
“Omul şi nevasta lui erau amândoi goi, şi nu le era ruşine” (Geneza 2 : 25). Aceasta era înainte de cădere. Dar şi după ce s-au îmbrăcat, ruşinea a rămas. “Păcatul este ruşinea popoarelor” (Proverbe 14 : 34).
Au rezolvat doar problema aparenţelor. La exterior erau în regulă, după noile standarde ale îmbrăcării. Au acoperit golul creat. Dar golul şi acoperit tot gol rămâne! O groapă chiar acoperită fiind, tot groapă rămâne.
Rezolvări de formă, aşa sunt acoperirile acestea. Să părem a fi ceea ce nu suntem. Salvarea aparenţelor, aşa se numeşte fariseismul, de azi. De ce nu am folosi mai bine Decesul aparenţelor ?
În 1 Împăraţi 14 : 2, este redat modul de gândire al unui astfel de om:
“Şi Ieroboam a zis nevestei sale: “Scoală-te, te rog, şi schimbă-ţi hainele, ca să nu se ştie că eşti nevasta lui Ieroboam, şi du-te la Silo. Iată că acolo este Ahia, proorocul; el mi-a spus că voi fi împăratul poporului acestuia”.
Domnul însă vede, chiar dacă omul Lui, “Ahia nu mai putea să vadă, căci ochii i se întunecaseră de bătrâneţe” (v. 4). Şi “Domnul spusese lui Ahia :
“Nevasta lui Ieroboam are să vină să te întrebe de fiul ei, pentru că este bolnav. Să vorbeşti aşa şi aşa. Ea când va veni, se va da drept alta. Când a auzit Ahia vuietul paşilor ei, în clipa când intra pe uşă, a zis :
“Intră, nevasta lui Ieroboam; pentru ce vrei să te dai drept alta ?…” (v. 5 şi 6).
De aceea, proorociile, cuvintele Domnului, se numesc şi descoperiri, sau revelaţii. Într-o lume a ambalajelor, să vezi adevărata faţă lucrurilor şi mai ales, adevărata faţă a oamenilor !
Când proorocul Ahia, o întreabă pe soţia lui Ieroboam: “… pentru ce vrei să te dai drept alta ?”, ea nu răspunde. Probabil că, în termenii de azi, putem spune că: s-a blocat. Era înaintea Judecătorului care-i vorbea prin omul LUI !
Şi nu era ceva la care să se fi aşteptat. Dumnezeul adevărat era total diferit de cel din mintea ei. Chiar complet diferit. Nu avea de spus doar promisiuni, binecuvântări. “… mi-a spus că voi fi împăratul poporului acestuia” (v. 2).
A fost o promisiune pentru vremea de atunci, făcută unui alt Ieroboam, care era “slujitorul lui Solomon” (1 Împăraţi 11 : 26). După cartea de identitate, era acelaşi Ieroboam, dar, în interior eraun alt Ieroboam !
Era împăratul, căruia i s-a făcut un mare Har. Dar el s-a folosit de Harul Domnului într-un mod egoist. Şi sigur că se gândea că, dacă atunci când el era doar un simplu slujitor, Domnul S-a purtat aşa cu el, acum când era împărat, Domnul Se va purta mai bine !
Cât rău poate face ideea aceasta, cu Domnul este Bun ! Ne face să trăim cum nu trebuie, în Faţa unui Dumnezeu, care este şi “un foc mistuitor” (Evrei 12 : 29). De aceea poate, nu este amintit un verset din Noul Testament, tot din perioada Harului :
“Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu !” (Evrei 10 : 31).
Cum era Ieroboam, aşa a fost şi soţia lui. Şi în acea zi, a judecăţii, a aflării sentinţei, în timp ce se pronunţa hotărârea lui Dumnezeu, ea nu mai poate să spună nimic! Nu o ajută nici travestirea, nici cadoul cu care vine.
Ea era tot soţia împăratului. Doar pentru oameni, minciuna poate trece drept adevăr. Pentru oamenii ceilalţi, ea, (căreia nici măcar nu-i este notat numele), putea fi alta, dar pentru Domnul, (ce nu priveşte la faţa omului), ea era aceeaşi.
De aceea deghizările, măştile, ţin înaintea oamenilor. În ochii lor, putem fi altfel decât suntem. Înaintea Lui Dumnezeu însă, suntem cum este inima noastră. Domnul îi spune lui Samuel:
“Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16 : 7).
Atunci, când Samuel merge la Betleem, pentru a unge un alt împărat, îl anunţă din timp pe Isai şi fiind o întâlnire programată din vreme, este normal că Isai şi copiii lui, erau toţi spirituali.
Puteau rezista atât cât avea să ţină vizita omului Lui. Doar nu avea să stea prea mult timp. Dar Isai, îşi dovedeşte neascultarea prin faptul că, deşi a fost invitat “cu fiii lui”, (v. 5), el vine doar cu aceia pe care îi considera el că sunt cum trebuie.
Din opt băieţi, a dus şapte. Era destul, din punctul lui de vedere, unul în plus sau în minus, era tot pe acolo, când era vorba de David, şi de voia lui Dumnezeu. Probabil că aşa credea el. Era părerea lui. S-a dovedit că era cam mare distanţa dintre gândurile lui şi cele ale Domnului!
Azi se vorbeşte despre dreptul la imagine; fiindcă fotografia (adică ceea ce arăt în exterior), poate fi prelucrată să arate mai bine decât originalul. Exact aşa cum vrea omul. Dar Domnul, se uită la inimă.
După cădere, Adam şi Eva îşi cosmetizează exteriorul. Dar, acolo în interior, în inima lor trebuiau să se transforme Adam şi Eva. Să revină la ceea ce au fost, prin recunoaşterea păcatului şi cererea iertării. Teoretic era simplu. Dar practica vieţii este ruptă de Cuvânt.
În Apocalipsa, de la capitolul 1 : 10 la 3 : 22, Domnul îi vorbeşte lui Ioan, pentru cele şapte biserici. Dar, de fiecare dată, ultimele cuvinte sunt :
“Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.
Începând cu capitolul 1 : 13 – 16, Ioan Îl descrie pe Domnul Isus. Cu Domnul vorbea şi El îi spune: “Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să vină după ele” (1:19). Domnul vorbeşte prin Duhul Lui.
Noi delimităm Persoana Dumnezeirii, dar “Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt … una sunt” (1 Ioan 5 : 7). Ioan scrie ce îi spune Domnul, care încheie fiecare mesaj adresat Îngerilor Bisericilor cu: “… ce zice Bisericilor Duhul”.
Dar, în capitolul 3 : 18, sfatul Domnului Isus este:
“… te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi”.
Altfel spus: “Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te !” Ce se spune într-un limbaj spiritual în versetul 18, se spune clar în versetul 19 : “Pocăieşte-te”. În mintea lor însă, ei erau în regulă. Totul era în ordine.
Aşa este omul gol, una zice (şi vorbeşte convins că acesta este adevărul) şi alta este în realitatea Lui : “… şi nu ştii că eşti … gol” (v. 17). Gol în interior, dar bine îmbrăcat în exterior. Şi este vorba despre o biserică prosperă !
Şi se pune problema: “Dacă aude cineva”, ce spune EL (Apoc. 3 : 20). El fiind cine? STĂPÂNUL ! Şi chiar dacă aude, nu este suficient, fiindcă scrie: ”Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”.
Tot goi erau şi Adam şi Eva. Şi ei I-au auzit glasul. Dar de deschis nu I-au mai deschis. Erau închişi pentru El. Era venit prea târziu. Nu mai aveau nevoie de Cuvântul Lui ! Primiseră alt cuvânt, aveau altă gândire, altă trăire.
Erau alţii, la exterior şi mai ales la interior. La ultima întâlnire, avută cu Dumnezeu, înainte de cădere şi Adam şi Eva erau goi, adică neîmbrăcaţi. Erau aşa cum i-a făcut El. Şi El i-a făcut exact aşa cum trebuie. În Geneza 1 : 31 scrie că :
“Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune …” Dar, după cădere, ei constată că mai trebuie ceva.
Deşi, “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său …” (Geneza 1 : 27). A lucrat ca pentru Domnul, cum am spune, folosind o expresie Biblică ! Nu aveau nevoie de haine, nu aveau nimic de ascuns. Dar, la prima întâlnire de după înfăptuirea păcatului, erau altfel. Le era frică, ruşine şi “s-au ascuns de Faţa Domnului” (Geneza 3 : 8).
S-au ascuns, fiindcă aveau ceva de ascuns. Nu mai era “omul ascuns al inimii”, (în sensul bun al cuvântului), care face lucrurile sfinte în ascuns, ci era un om ascuns, al unei inimi ce conţinea neascultarea, (pe care deşi de-abia o primiseră, îi şi făceau voile) !
Iar Domnul le vorbeşte … ei ÎI răspund, dar din text nu se poate deduce că ar mai fi vorbit faţă în faţă. Trăiau deja în ascuns. ÎI auzeau glasul, dar nu-I mai vedeau Faţa.
De “Faţa Domnului Dumnezeu”, s-au ascuns “printre pomii din grădină” (3 : 8). Deja se foloseau de lucrările Lui pentru alt scop. Pomii erau pentru hrană, (Geneza 1:29), dar ei le-au schimbat întrebuinţarea … i-au folosit pentru ascundere.
Aşa au ajuns să fie Adam şi Eva, iar genele lor ni s-au transmis şi nouă. Auzim uneori Cuvântul Lui, nu fiindcă nu mai putem de dorul Lui, ci fiindcă El ne doreşte şi vrea să stea cu noi !
Dar Faţa Lui nu o mai vedem. Folosim doar urechile, ochii nu. Nici gura nu o mai folosim bine. Adam şi Eva, au mâncat ce nu trebuia, fiindcă au privit la ce nu trebuia. Dar totul a început cu urechile. Au ascultat un cuvânt străin. Şi s-au înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu.
Prin ureche a intrat răul şi tot prin auz Domnul caută reabilitarea: “credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Christos” (Romani 10:17). Aşa scrie apostolul Pavel şi imediat în versetul următor, citim:
“Dar eu întreb: “N-au auzit ei ?” Şi tot el răspunde: “Ba da” (v. 18). Fiindcă “glasul … a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele … au ajuns până la marginile lumii”.
Voia Lui, de-a-I vesti Cuvântul era îndeplinită. Aşa le-a cerut Domnul ucenicilor, să-I fie martori “până la marginile pământului” (Fapte 1 : 8). Iar prima generaţie de creştini şi-a făcut datoria. Dar, la fel ca Adam şi Eva, evreii deşi L-au văzut printre ei pe Domnul Isus, sau măcar I-au auzit cuvintele rostite prin oamenii Lui, nu au vrut să-L asculte.
Aceasta însă nu i-a împiedicat să rămână religioşi. Să meargă la Templu, (cât s-a mai putut). Forma de evlavie o aveau (a se vedea II Timotei 3 : 5), doar evlavia le lipsea.
[Evlavie înseamnă a merge drept, a fi integru, a merge drept la ţintă].
Cei care au doar forma de evlavie, se fac că merg drept. Au şi-o integritate de formă. Fariseii, posteau, dădeau zeciuială … ei nu erau ca ceilalţi. Erau deosebiţi. Ei înşişi constatau lucrul acesta, ceeace arată clar câtă dreptate aveau! Era limpede că erau exact cum trebuie ! Nu ştiau ce avea să spună apostolul Pavel:
“Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături cu ei înşişi, sunt fără pricepere” (II Corinteni 10 : 12). Adică, ei erau şi metrul şi obiectul ce trebuia măsurat.
Ruleta ce se măsoară singură şi constată cât poate fi de bună! Eu îmi sunt unitatea de măsură! Şi fiecare măsoară după măsura lui. Şi se potriveşte exact cu ceea ce trebuie că este voia Domnului!
Tipul acesta de oameni nu a murit, ei încă mai există. Cei ce sunt perfecţi aşa cum sunt. Care nu mai au nici de adăugat nici de scăzut, la/din spiritualitatea lor.
Această părere este însă doar în mintea lor. Ei aud Cuvântul uneori, dar ştiu că nu este pentru ei. Domnul le vorbeşte păcătoşilor, dar aceia locuiesc la altă adresă. Ei sunt cei neprihăniţi, cei drepţi … (Luca 18 : 9).
Fariseii neoprotestanţi. Ce se încred “în ei înşişi că sunt neprihăniţi” şi-i dispreţuiesc “pe ceilalţi”. Care sunt “ceilalţi” ? Cei care nu fac parte din partida lor. Dar, Domnul, referindu-se la ei concluzionează: “Eu vă spun”. (Şi contează ce spune El) ! Iar El vede exact invers decât ei !
Cel ce se crede neprihănit, adică drept, pleacă de la aşa zisa întâlnire cu El, tot aşa cum a venit, adică păcătos! Şi cel ce se vede ca fiind “păcătosul!” (v. 13), pleacă “acasă socotit neprihănit” (v. 14). Iar socotelile exacte le face numai Domnul. În Proverbe 23 : 7 scrie: “căci el este ca unul care îşi face socotelile în suflet”.
Una spune şi alta gândeşte! “În v. 7 scrie: ”Mănâncă şi bea”, îţi va zice el; dar inima lui nu este cu tine”… Despre el scrie că este “unul din cei mari” (Proverbe 23 : 1). Iar în v. 9, i se spune pe nume: “nebun, căci el nesocoteşte cuvintele tale înţelepte”. Acest soi de om “socoteşte” (v. 7) şi “nesocoteşte” (v. 9).
Face două lucruri, dar nu pe faţă, ci în interiorul lui. Este omul ascuns! Nu se mai ascunde printre pomi, cum a făcut Adam în grădină, ci se ascunde în el. Are două feţe ceea ce duce automat şi la două guri …
Înţelept este însă omul care ÎI citeşte Cuvântul, aşa cum este scris. Care învaţă de la cei care au greşit. Care ÎL doreşte pe Domnul şi plăteşte orice preţ al renunţărilor care i se cer, doar pentru a fi cu El !
Fiindcă fără El, nu poate face nimic. Şi cine ar vrea să fie un om de nimic ?