Înaintea Împăratului, fiecare vine cu dreptatea lui (I Împăraţi 3 : 16 – 28).
În Vechiul Testament, în faţa lui Solomon, (Împăratul Judecător), se prezintă două femei, fiecare având o dreptatea a ei. Şi era drept să nu îşi caute dreptatea lor, ci dreptatea Lui. De aceea se şi prezintă la el, fiindcă împăratul hotărăşte în ceea ce priveşte viaţa din om.
Dar, şi nedreptatea, îşi susţinea dreptatea. Şi omul nedrept spune că el este cum trebuie. Dar împăratul nu se ia după vorbele auzite, ci după călăuzirea lui Dumnezeu, pe care (orice om al lui Dumnezeu) o are în el. În viaţă există situaţii fără ieşire pentru noi, dar nu şi pentru Domnul. Cele doua femei voiau, fiecare, copilul. Nu se putea face un test ADN. Dacă s-ar fi putut, rezolvarea ar fi adus-o omul, nu Domnul.
Aşa este şi azi; în unele situaţii oamenii nici nu mai caută dreptatea la Domnul, sau la oamenii Lui. O caută tot la oameni. Deja este o mare diferenţă între ceea ce-a fost, şi ceea ce este :
„Nu este între voi nici măcar un om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate ? Dar un frate se duce la judecătă cu alt frate, şi încă înaintea necredincioşilor ?
Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi, este un cusur pe care îl aveţi. Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba ?
Dar voi sunteţi aceia care nedreptăţiţi şi păgubiţi, şi încă pe fraţi. Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă înşelaţi în privinta aceasta …
Nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, şi aşa eraţi unii din voi, dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” (I Corinteni 6 : 5 – 11).
Apostolul vorbeşte despre situaţii concrete din viaţa lor. În capitolul 1 cu versetul 11 este scris:
„Căci fraţilor, am aflat de la ai Cloei, despre voi, că între voi sunt certuri, şi în parte o cred”. Între cine ? Între “cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi”!
Epistola este scrisă pentru cei din Corint, dar nu numai. Apostolul scrie clar că destinatarii sunt şi :
„toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru” (cap. 1 : 2).
Deci scrierea este valabilă şi pentru noi. Este singura Epistolă care este adresata tuturor credincioşilor, nu numai creştinilor dintr-o localitate sau dintr-o anumită zonă. În ea sunt regăsite situaţii din viaţa credincioşilor din orice loc de pe pământ.
Există în viaţă situaţii prin care trebuie să trecem, şi fie că suntem vinovaţi, fie că suntem nevinovaţi,
pentru ceea ce se întâmplă, contează cum reacţionăm.
Cei care se încred în Domnul ştiu că El intervine în viaţa copiilor lui, şi ÎL recunosc în toate căile lor. Nu se bazează pe înţelepciunea lor pentru a-şi rezolva problemele şi nu se bazează pe dreptatea făcută de un alt om, sau pe înţelepciunea judecătorului din lume, pentru a-şi obţine dreptatea pe care şi-o doresc.
Aşa erau şi credincioşii din Tesalonic. Ei aveau probleme, dar aveau şi „statornicia şi credinţa … în toate necazurile” pe care le sufereau. Nu căutau ieşirile omeneşti din situaţiile prin care El îi trecea.
Considerau că ceea ce li se întamplă, arată „dreapta judecată a lui Dumnezeu”. Şi pentru astfel de oameni care nu-şi fac singuri dreptate, Domnul intervine: „Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare” celor care îi întristează, şi să dea odihnă celor ce sunt întristaţi. Când ?
„ … la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui” ! (2 Tesaloniceni 1: 6 , 7)
Tot credincioşi erau, şi cei din Corint şi cei din Tesalonic, dar un alt fel de credincioşie aveau Tesalonicenii! Nu numai că ÎL recunoşteau pe Domnul în toate căile lor, şi nu apelau la intervenţia omului pentru a-şi rezolva problemele, ci ei considerau că Domnul îngăduie, în dreptatea Lui, prigonirile şi necazurile pe care ei le sufereau. De aceea şi Domnul le făcea dreptate, fiindcă ei sufereau pentru Împăraţia lui Dumnezeu.
Unii credincioşi din Corint însă, nu sufereau nedreptatea care li se făcea, şi nu voiau să aibă vreo pagubă. Ci îşi căutau dreptatea lor la tribunal, şi prin aceasta le făceau rău altor fraţi care, fie că erau vinovaţi, fie că erau nevinovaţi, aveau de suportat consecinţele. Şi cei din Corint, şi cei din Tesalonic, probabil că aveau şi Evangheliile scrise. Acolo puteau citi faptul că Domnul pune o întrebare:
„Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte, macăr că zăboveşte faţă de ei ?” [Luca 18 : 7]
Domnul întreabă, şi tot El ne dă şi răspunsul.
“Vă spun că le va face dreptate în curând”… dar termină această pildă cu întrebarea : “Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ ?” [Luca 18 : 8]
Aleşi are, întrebarea este :
Au ei oare credinţă ?
Au probleme, ÎL roagă, şi El intervine. Dar, ca şi cei din Tesalonic, au şi încrederea în Domnul, în toate necazurile ? Sau cred în voia Lui doar acolo unde le place lor ? ÎL recunosc în unele căi ale lor, sunt credincioşi în felul lor, dar nu au credinţa “în Dumnezeu, şi în Mine”, cum avea să spună Domnul Isus.
Credinţa, sau rezervorul din care luăm, este în El, nu în noi. Din relaţia continuă cu El “zi şi noapte”, ne vine puterea de-a face faţă situaţiilor din viaţă.
Orice creangă sănătoasă dintr-un pom aduce rod, în primul rând, pentru că este statornică, rămâne acolo unde a crescut, unde este pusă în viaţă, şi nu numai că are flori şi fructe mici, dar le ţine până ajung la coacere, indiferent de câtă ploaie sau cât soare are de suferit.
Ea nu se ia după lucrurile care vin din exterior, ci depinde de viaţa care vine din interior. Din Rădăcină îşi trage seva, iar exterioarele îi fac bine, fie că se numesc vânturi, sau ape, sau călduri. Toate îi fac bine (Romani 8 : 28), pentru că nu vine nimic la întâmplare, ci totul vine de la Domnul, şi “omul nu poate primi decât ceea ce îi este dat din cer” (Ioan 3 : 27).
Noi avem dreptatea noastră, iar Domnul o are pe a Lui, şi cei ce sunt ai Lui primesc dreptatea Lui pentru vieţile lor, şi au dragostea fierbinte, care acoperă o sumedenie de păcate (I Petru 4 : 8).
Ei nu se miră de încercarea de foc care a dat peste ei, ca de ceva ciudat care avenit peste ei. Este un dat de sus, nu din întâmplare. Iar astfel de credincioşi se bucură de “patimile lui Hristos” de care au parte. De ce ?
Pentru că Duhul Slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihneşte peste ei. Ei nu suferă pentru că fac ce nu trebuie, ci fiindcă sunt creştini, iar apostolul Petru încheie aceste sfaturi pentru cei în suferinţă spunându-le: “Cei ce suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele Credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine” (1 Petru 4 :1 9).
Varianta Nou-Testamentală a întâmplării din I Împărati 3 : 16 – 28 ar fi fost alta
Dreptatea nu ar fi fost căutată la judecător, ci la Domnul. Oricât ar fi situaţia de grea, credinciosul aleargă la Dumnezeu şi Lui îi spune necazul pe care îl are (Iov 5 :8 ), iar Dumnezeu intervine pentru cei care ÎL strigă zi şi noapte, cei care ÎI caută faţa şi la greu, şi ÎI rămân credincioşi, şi atunci când sunt nedreptăţiţi.
Ei sunt credincioşi non-stop, şi ziua şi noaptea, şi vara şi iarna, pentru că viaţa lor nu depinde de anotimpurile exterioare, nici de atitudinea pe care o au faţă de ei cei din casa în care locuiesc, sau a vecinilor, ci depind numai de Domnul. La El îşi caută dreptatea, chiar dacă El nu intervine aşa de curând. Ei ştiu că aşa le creşte încrederea în Domnul.
În cazul descris în I Împăraţi, dreptatea a avut-o femeia nedreptăţită; I s-a făcut dreptate, fiindcă a avut dreptate, iar Împăratul a avut înţelepciunea de sus, pentru a-i da dreptate. Dar nu ştim ce s-a petrecut după aceea. Femeia spunea de la început:
“Eu şi femeia aceasta locuiam în aceeaşi casă”. Locuiam, nu: Locuim.
Nu numai păcatul dezbină oamenii, îi desparte uneori şi … dreptatea; face acelaşi lucru, are aceleaşi urmări ! Şi dreptatea ne-o putem obţine apelând la oameni. Întrebarea este:
Ce se întâmplă cu relaţiile noastre faţă de cei care ne fac rău, sau care ne vor răul, după ce noi apelam la oameni ?
Cum ar fi să citim că Domnul Isus, l-a dat în judecată pe Iuda, pentru ceea ce I-a făcut ? Fiindcă L-a vândut ! Dacă ar fi existat omul înţelept care să judece cazul, şi Domnul ar fi câştigat în instanţă, unde era mântuirea noastră, dacă El şi-ar fi căutat dreptatea ?
Iuda, oricum a pierdut. Iar Domnul a câştigat, chiar dacă aparent, a fost invers. Pentru câteva zile, Domnul a pierdut totul ! Şi-a pierdut şi ucenicii, după trei ani şi jumătate investiţi în ei, şi ŞI-a pierdut şi viaţa.
Aparent, totul era falimentar, iar Iuda, pentru puţin timp, a fost cel câştigat. Avea banii nemunciţi pe care şi i-a dorit, afacerea i-a mers, iar târgul i-a adus profit. Totul era conform planului omenesc, şi Dumnezeu nu a intervenit cu dreptatea LUI, cea de moment!
ŞI-a părăsit Fiul, chiar atunci când El avea mai mare nevoie de El. Şi aparent, cei răi au câştigat, iar cei care au crezut în El şi-au pierdut Mântuitorul … dar nu şi-au pierdut mântuirea, şi nici credinţa.
Momentele acestea, sau cele trei zile, cum le spunem noi, erau anunţate. Din perspectiva sfârşitului, a veşniciei, trei zile sunt ca şi cum n-ar fi, dar pentru cei care le trăiesc sunt nesfârşite.
Experienţele noastre diferă faţă de punctul Lui de vedere. Noi vedem altfel viaţa decât o vede El. Noi trăim în azi, neştiind ce aduce mâinele, şi vedem mai bine răul decât binele. Suntem negativişti, şi necredincioşi, de când cu Adam.
Punem mai mult răul înainte, şi e drept că cel credincios, se încrede în Domnul, neştiind ce va urma. Nu întotdeauna El intervine cu o minune, ca să dejoace planul lui Iuda, care să rămână pierdut, şi în ultimul moment Domnul să câştige procesul.
Aşa este în filmele cu happy end de astăzi. Ele vin dintr-o altă gândire, care este străină de viaţa lui Dumnezeu. În realitatea de atunci, Domnul a pierdut proces după proces, a fost adus la judecată şi condamnat, şi de către cei religioşi, şi de către cel care a reprezentat puterea lumii.
Din punctul lor de vedere El era vinovat şi a şi fost condamnat la moarte. Nu a contat declaraţia lui Pilat, şi nici intenţiile lui, ci sentinţa lui, precum şi faptele lui:
“Eu deci, după ce voi pune să-L bată, îi voi da drumul“ (Luca 23 : 16). Dar, procesul continuă şi Pilat : “L-a dat în mâinile lor, ca să-şi facă voia cu EL” (v. 25). Despre acest moment scrie Matei că : “Atunci Pilat le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit”… (Matei 27 : 26). Una a fost promisiunea şi alta a fost realitatea !
Era o neconcordanţă între: “… eu nu găsesc nicio vină în El” (lucru spus de cel puţin două ori … Ioan 19 : 4, 6), şi “a pus să-L bată cu nuiele” şi “L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit” !
Unii ar fi spus, sau ar spune că :
“Dacă Domnul Isus ar fi fost omul lui Dumnezeu, TATĂL ar fi făcut ca la tribunal să fie de serviciu ca judecător, un om ca Solomon, iar Domnul Isus ar fi avut parte de-o judecată dreapta. Dumnezeu ar fi făcut să fie pronunţată hotărârea Lui, (nu cea care a fost rostită de către Pilat), exact ca în I Împărati 3 : 28; fiindcă Domnul a spus în Luca 18 :1 – 8, [Pilda judecătorului nedrept] că Dumnezeu intervine în cauza celui nedreptăţit, dacă credinciosul insistă şi stăruieşte în rugăciune, pentru a I se face dreptate”.
Dar dacă nu mai este timp, şi nu există amânări, iar Judecătorul nedrept este dintr-o bucată, şi hotărăşte pe loc ? Ce se întâmplă atunci ? Nu câştigă oare nedreptatea şi omul Lui pierde? Raspunsul este : Ba da.
Aşa a fost şi în cazul Domnului Isus. Judecătorul a fost nedrept, însă numai în sentinţă fiindcă în judecată a fost drept. I-a recunoscut Domnului nevinovăţia, şi totuşi L-a condamnat datorită presiunilor exterioare:
“Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit. Pilat a hotărât să li se împlinească cererea” (Luca 23 : 23, 24) !
Despre Pilat, ca om, putem spune că a încercat ceva. Prin faptul că a pus să-L bată pe Domnul Isus, a căutat să îi înduplece pe acuzatorii Lui, folosindu-se de psihologie. Domnul Isus arăta altfel, după ce a fost bătut, şi poate, Pilat credea că aşa va trezi mila faţă de El în cei care ÎL acuzau. Dar El deja arăta rău, fiindcă deja, fusese bătut:
“Oamenii care păzeau pe Isus, ÎL batjocoreau şi-L băteau. L-au legat la ochi, ÎL loveau peste faţă, şi-L întrebau, zicând : “Prooroceşte, cine Te-a lovit ?” (Luca 22 : 63 şi 64), iar Matei scrie că :
“L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii, şi L-au pălmuit” (Matei 26 : 67), iar aceste lucruri se petreceau în noaptea arestării, înainte ca Domnul Isus să fie dus la Pilat !
Nedreptatea era la putere, dar Domnul nu spune nimic. Deşi vedea clar adevărul, nu a procedat ca şi apostolul Pavel, care spune:
”Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii !” (Faptele Apostolilor 23 : 3).
Era corectă observaţia lui … Spunea acestea fiindcă :
“Marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură” (v. 2) iar Luca scrie clar: “celor ce stăteau lângă el”, nu unuia singur, ci unora.
Iar apostolul scapă, (pentru un timp), din situaţia încurcată în care se afla strigând :
“Fraţilor, eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată” (v. 6). Face lucrul acesta, ştiind că : “ … o parte din adunare erau Saduchei” despre care se ştia că : “… zic că nu este înviere, nici înger, nici duh”, iar o alta parte din adunare, era formată din Farisei, care credeau şi în înviere, şi în îngeri, şi în existenta duhurilor! Erau partide opuse ca gândire.
Nu discutăm nici declaraţia lui “Fraţilor, eu sunt Fariseu”… Apostolul Pavel şi-a rezolvat problema! El mai avea de trăit, şi de suferit, mai avea epistole de scris, pentru noi cei de azi, şi pentru toţi cei ce aveau să trăiască după el !
Dar în cazul Domnului Isus nu a fost aşa. El nu ŞI-a deschis gura, nu ŞI-a susţinut nevinovăţia, nu a cerut să fie judecat de către Cezar, cum avea să facă apostolul Pavel, după doi ani de amânări repetate !
OMUL ISUS însă, nu spune nimic, procesul nu se amână, iar Pilat, deşi vede clar cine are dreptate, face ceva doar pentru adormirea conştiinţei lui … însă nu şi pentru o hotărâre dreaptă :
“… a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului, şi a zis: “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră !” (Matei 27 : 24) …
Apostolul Petru avea să scrie, că Domnul ne-a lăsat “o pildă”. Domnul a spus însă, multe pilde, dar ne-a lăsat o singură pildă de viaţă, mai ales prin trăirea Lui, din ultimele ore de viaţă :
“… şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (I Petru 2 : 21). Cum să facem acest lucru, ne spune tot Petru. “Dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu”! (v. 20), iar în versetul 19 scrie mai clar :
“Căci este un lucru plăcut, dacă cineva pentru cugetul lui, faţă de Dumnezeu, suferă întristare, şi suferă pe nedrept”. Şi aceste lucruri ajunge să le spună Petru, care cândva, era şi el un om cu dreptatea în sânge.
El este cel care îl loveşte cu sabia : “… pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea dreaptă”… (Ioan 18 : 10), iar Domnul trebuie să repare ce face Petru cu dreptatea lui. Ioan consemnează ultimele cuvinte spuse de către Domnul Isus lui Petru, înainte de răstignire:
“Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul, pe care Mi L-a dat Tatăl să-L beau ?” (Ioan 18: 11) …
În împrejurarea de atunci era cel mai bun sfat, fiindcă Lucă notează în capitolul 22 : 36 sfatul Domnului: “… cine n-are sabie, să-şi vândă haina, şi să-şi cumpere o sabie”, iar răspunsul ucenicilor este :
“Doamne, … iată aici două săbii”. Şi El le-a zis : “Destul !” (v. 38).
Şi totuşi, doar doi din cei unsprezece aveau sabie fiindcă Domnul nu i-a încurajat la violenţă, pentru a-L apăra pe El. Matei scrie mai mult:
“Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple ?” (Matei 26 : 52 – 54).
Douăsprezece legiuni însemnau 72.000 de îngeri. Ar fi trebuit să aibă de-a face cu 13.320.000.000 de duşmani. Practic însă, nu poate exista un război între îngeri şi oameni.
A fost un singur caz în care un singur înger, a omorât 185.000 de oameni, (II Regi 19 : 35), fiindcă împăratul duşman L-a atacat direct pe Dumnezeu prin declaraţiile lui … (şi, dacă ar fi fost mai mulţi, acelaşi înger, sigur că putea rezolva problema !
De aici şi este cifra de 13.320.000.000; din înmulţirea numărului de oameni omorâţi de-un singur înger, adică 185.000 cu 72.000 [de îngeri] …). Însă nici pe departe nu erau atâţia locuitori pe pământ la vremea aceea) ! …
Dar, în timp, Petru cel războinic, ajunge să se bucure împreună cu ceilalţi apostoli pentru că suferă pe nedrept :
“… s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru Numele LUI” (Fapte 5 : 41)!
Iar Petru ajunge să scrie (şi pentru noi, nu numai pentru cei din vremea lui), şi ne spune că :
“este un lucru plăcut, dacă cineva pentru cugetul lui, faţă de Dumnezeu, suferă întristare, şi suferă pe nedrept”.
Iar despre Domnul scrie că :
“… Se supunea dreptului Judecător”! (I Petru 2 : 23), în tot ceea ce s-a petrecut la Ghetsimani, şi la Golgota !
Domnul s-a supus Dreptului Judecător deşi, după dreptatea omenească, totul a fost nedrept !