Biserica … ca instituţie !
În biserica instituţionalizată, relaţiile sunt la fel ca în oricare altă instituţie, diferenţa fiind doar de limbaj. Nu spunem Bună ziua! ci : Pacea DOMNULUI ISUS !
Este o altă formulă de salut. Dar, în esenţă, este tot un salut, prin care nu se transmite, şi nu se primeşte nimic. Sunt şi excepţii, trăitorii cu EL, care spun : Pace! Şi pacea vine spre destinatarul … expeditorului.
Apoi, se participă la un program care are interpreţi şi ascultători. Bineînţeles că nu se vorbeşte ca la o simplă conferinţă, despre lucruri lumeşti, ci despre lucruri spirituale.
Unii, mai îndrăzneţi, vorbesc în Biserică chiar şi despre ISUS ! Sau, despre pocăinţă, chiar şi despre DUHUL SFÂNT. Însă nimic nu mă împiedică să vorbesc într-un mod spiritual, despre lucruri spirituale, iar eu să rămân la fel …
În locul biletului de intrare, avem şi înlocuitorul ideal : colecta pentru binele bisericii, la care se pune mărunţişul cu care nu poţi face mare lucru de unul singur, dar, te linişteşti cu gândul că la total se adună o sumă, suficient de insuficientă însă, faţă de nevoile reale.
Oricum, conştiinţei i se aplică un calmant :
Am făcut ceva pentru DOMNUL !
Unii, au curajul de-a pune şi 5 lei. Nu sunt mulţi, e drept, pentru că banii oricum nu au valoare, aşa că un leu, este suficient pentru DOMNUL! LUI, ÎI pot da atât … merită, după câte a făcut pentru mine. Şi plec mulţumit că mi-am făcut datoria.
Apoi, fiind o instituţie serioasă, există şi-un orar de funcţionare, care este respectat cu stricteţe. Se începe şi se termină la fix. Suntem fixişti, când este vorba de suflet. Îi dăm mâncare cu porţia. O porţie, care nu are voie să depăşească două ore, la câteva zile.
Trupului, nu-i aplicăm acelaşi tratament pentru că nu rezistă. Cu el trebuie să stăm mai mult. De el trebuie să ne ocupăm mai îndeaproape. Două ore zilnic, trebuie numai pentru masă. Cine nu crede, să se uite la ceas.
Masa de pâine, plus masa de televizor. Să vedem de aproape, tot ce se petrece departe. Nu e nimic rău în sine. Avem o tot mai mare nevoie de ştiri. Ştire în neştire. Goluri mari, care pentru noi au greutate.
Dar, cine mai caută o viaţă plină de sens ? Nu are sens să mă îngrijorez pentru ce va fi după. Trebuie însă să mă îngrijorez, într-un mod foarte serios pentru lucrurile acestei vieţi. Acestea sunt probleme cu adevărat foarte importante. Cu ele trebuie mers la biserică, şi, de ele mă pot ocupa liniştit în timpul programului.
Nimic, din ce se petrece acolo nu trebuie să-mi distragă atenţia de la mine şi de la problemele mele. Trebuie să plec la fel de gol precum am venit. Umplerea este interzisă. Paharul, trebuie să fie gol de să dea peste el. Ce şi cine? Cine întâi ? Firea. Şi cu ce să dea ?
Cu cuvinte; mai blânde la început. Despre îngrijorarea cu privire la lucrurile acestei vieţi. De viaţa viitoare ne ocupăm mai încolo. Când ? Cândva. Daca va mai fi vreodată acest … cândva.
După cuvintele îngrijorării, îi dăm voie şi mâniei să vorbească altora prin noi. Nu oricui însă, ci doar celor dragi. Lor le putem spune orice, pentru că ei ne sunt niste ascultători fideli. Şi, ce nu spun la biserică, trebuie să spun acasă.
Şi cât de multe lucruri am de spus. Câţi vinovaţi, pot să existe pe-acest pământ! Bine că eu sunt un judecător de calitate. Eu nu văd doar paiul. Pot analiza o persoană în adâncime. Îi ştiu toate defectele şi toate motivaţiile.
Că vorbesc bine de rău, nu mai contează. Măcar la rău să mă pricep bine.
Dar, în rest sunt evlavios. De ocazie, bineînţeles. Şi în biserică rezist să fiu sfânt două ore. Nu mai mult, pentru că ceasul, ca un prieten credincios, îmi arată limitele pe care nu-mi pot permite să le depăşesc. Cele două ore, (sau trei), nebiblice. Altfel spus, timpul petrecut la închinare.
Nu mă închin însă ca alţii, la icoane. Am doar iconiţe. Nu puţine, ci, doar cât să fie destule. Îmi imaginez multe şi, cu gândul stau mai mult prin vest, deşi trăiesc în est. Sunt făcut pentru un nou Răsărit al Soarelui Neprihănirii, dar mă hrănesc mai mult cu apusul şi cu roadele nopţii lui de vis.
Visări şi imaginari. Trăim în vis mai mult decât în realitate. Cât ? Până într-o zi când EL va veni. Este ceva cât se poate de real.
De atunci, nu se va mai merge la biserică. Timpul acela plictisitor se va sfârşi. Atunci voi realiza că Biserica nici măcar nu era o instituţie, ci un TRUP. Era chiar TRUPUL LUI. Dar EL va fi la DOMNUL.
De atunci nu voi mai merge la biserică. Visez de mult timp la aceasta. Mă voi trezi la realitate, dar va fi prea târziu. Sau, poate fi prea târziu. Şi o veşnicie voi avea timp să mă gândesc cât de plictisitor era la biserică, dar, unde voi fi, va fi cu mult mai rău …
Şi-acolo programul are-un început, (e drept ), dar nu are sfârşit. Acolo nu numai că se vorbeşte despre foc … el este cât se poate de real. Acolo nu mai sunt interpreţi şi ascultători. Acolo toţi participă cu toată fiinţa la chinul veşnic.
Acolo nu se va mai face colecta, fiindcă toţi au fost colectaţi în acel întuneric dens. Nici nu se va mai vorbi de Pacea, (cu care am inceput azi ), pentru că pace nu va mai fi. Şi nici răsărit peste întunecimea apăsătoare.
Acolo va fi un iad adevarat, nu un iad teoretizat sau cosmetizat. Voi fi însă conştient că a fost alegerea mea. O alegere de nevăzător. Să ai Raiul, în faţa ochilor, o viaţă întreagă şi să-l respingi cu seninătate, doar pentru că acolo este şi ISUS, cu pretenţiile LUI absurde, se va dovedi că a fost o alegere greşită.
Pocăinţa, va părea, (după aceea), o cale mult mai blândă, iar ISUS va fi dorit ! Dar va fi o dorinţă veşnic neîmplinită. O pocăinţă prea târzie. Atunci se va vedea cât rău a putut fi depozitat în om, prin canalele răului, la care acesta se conectează cu toată fiinţa; şi cu trupul, şi cu sufletul, şi cu viclenia, primită în cea mai intimă încăpere a fiinţei, în duhul, ce-ar fi trebuit să-L primească pe EL ca STĂPÂN.
Dar, nu puteam sluji la doi stăpâni. Nu-mi puteam sluji şi mie, şi LUI. A trebuit sa aleg. Eu fiind primul, L-am lăsat pe EL pe locul doi. A fost cel din urmă, în preocupările mele. EL a fost OMEGA vieţii mele, pe care L-am amintit doar cu vorba, şi doar în clipele grele … ce-au trecut însă şi ele.
Noi suntem de neam din DUMNEZEU. Este drept însă, că EL ne este un neam mai îndepărtat. Avem pe unii în familie care-i sunt fii şi fiice, care vorbesc cu EL de drag.
Care-au pacea LUI, şi participă cu toată fiinţa la Biserica LUI. Care nu găsesc nimic de comentat acolo. Care spun ce-au de spus, doar în prezenţa LUI şi în absenţa bârfitorilor.
Sunt gol, pentru că întreţin acest gol interior. ISUS spune :
”EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA. Nimeni nu vine la TATAL decât prin MINE”. (Ioan 14 : 6)
Ne cheamă la EL. La o PERSOANĂ nu la o INSTITUŢIE, ci, la o SUBSTITUŢIE şi la o CONSTITUŢIE. Înlocuieşte-te cu EL şi lasă Legea LUI să-ţi stăpânească mintea.
Citeşte-i CUVÂNTUL, pentru că de aceea L-a scris şi la transcris mii de ani. Ni l-a trimis ca să-l citim. Şi, trăindu-l vom ajunge acolo unde trăieşte EL : în cer.
O deviză corectă este : TRĂIM O VIAŢĂ … PENTRU O VEŞNICIE !