III. Rostesc cuvântul profetic, (ascultarea de Dumnezeu constă în rostirea Cuvântului Lui, indiferent de faţa omului / ascultătorului)
„Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, a prorocit şi a zis … Şi tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui … ”. (Evanghelia după Luca 1 : 67, 76 – 77)
Pentru a rosti un cuvânt de descoperire este nevoie de : umplerea cu Duhul Sfânt, de manifestarea darului de proorocie şi de voinţa omului de-a rosti cuvântul primit de la Dumnezeu.
Aici a fost iniţiativa Divină, la care omul Zaharia a răspuns prin ascultare, (să nu uităm că el tocmai ce trecuse printr-o disciplinare Divină, deoarece nu a crezut că soţia lui, care era în vârstă …va putea avea un copil).
Trebuia să meargă acasă şi să-i spună unei femei în vârstă că … va rămâne însărcinată ! De data aceasta, acelaşi om a fost supus unui alt test : să vorbească unui bebeluş !
Mintea poate spune în asemenea situaţii :
„Ce rost are să-i spui Cuvântul lui Dumnezeu, şi-aşa nu pricepe nimic !”
Oare ? De unde ştim noi, ce înţelege şi ce nu înţelege un copil mic ? A putut memora copilaşul Ioan mesajul ? Avea sens ce-a făcut Zaharia, un om în vârstă, care era şi mare preot ? Dar oare a fost iniţiativa lui ?
Nu, textul Biblic este clar. El a proorocit în momentele respective şi este de înţeles acest aspect, pentru că Duhul Sfânt descoperă lucruri din viitor, dar de neînţeles (pentru noi) este de ce Dumnezeu a ales să îi vorbească unui copilaş cu vârsta de … opt zile ?
Nu era mai logic ca tatăl, să noteze aceste cuvinte într-un caiet, cu grija ca acest mesaj, să-i fie adus la cunoştinţă lui Ioan, la o vârstă când putea înţelege ?
În aceeaşi grădină, un agricultor pune în pământ cartofi şi în altă parte a grădinii plantează ceapă. De unde ştie pământul ce să facă cu una dintre cele două legume (cum să producă felul respectiv de plantă) şi cum să se poarte cu cealaltă ?
S-a auzit vreodată de vreun agricultor care să meargă şi să instruiască pământul ce are de făcut, acum după ce tocmai a fost semănat ?
Dacă pământul este aşa de important, agricultorul trebuie să-i dea Instrucţiunile de folosire pentru producerea cartofilor precum şi broşura intitulată : Cum să faci ceapa, atunci când în grădina respectivă, aşa ceva nu a fost semănat niciodată !?
Să explicăm puţin. În agricultură, pământul este mediul în care se dezvoltă plantele, dar producţia nu se datorează numai pământului. Viaţa din sămânţa respectivă va aduce rodul dorit. De ce ?
În Geneza 1 : 11 scrie :
„Apoi Dumnezeu a zis : „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.” Şi aşa a fost”.
Grâul va produce grâu, iar cartofii puşi în pământ, vor da naştere altor cartofi. Importantă este sămânţa. Care este diferenţa pe plan spiritual ?
Să traducem lucrurile în limba română. La ora actuală, observăm că se pune un accent mult prea mare pe lucrarea omului, (pământul inimii), în defavoarea lucrării Duhului Sfânt, precum şi a Cuvântului Lui Dumnezeu.
La un moment dat, Domnul Isus a spus : „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu”. (Evanghelia după Luca 8 : 11) Ce se întâmplă când un om crede în Isus ?
- „ … atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi”. (I Tesaloniceni 2 : 13) Iar Cuvântul lui Dumnezeu :
- „ … este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri : pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii”. (Evrei 4 : 12)
Cuvântul ne transformă, după Chipul Seminţei semănate în noi şi spre deosebire de sămânţa care putrezeşte pentru a da naştere unei plante, noi am : - „ … fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac”. (I Petru 1 : 23)