Jertfirea lui Isaac, (I) Geneza 22:12

Florin

Avraam cel de azi !

„ … ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Geneza 22: 12)

Excepţiile pozitive ale Vechiului Legământ constituie norme ale vieţii actuale. Ale trăirii prin credinţă.

Exemplul lui Avraam cu jertfirea lui Isaac … din el. Isaac cel real nu a fost jertfit niciodată.

Dar Isaac-ul cel din inima lui Avraam însă a fost jerfit. Domnul îi spune: „ … pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe pe fiul tău, pe singurul tău fiu …” (Geneza 22:16).

Jertfa a fost adusă înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă Isaac cel real nu a fost jertfit. El nu a murit în realitatea lumii fizice, dar în realitatea spirituală a fost jertfit. La urcarea pe munte scrie că „au mers … amândoi împreună” (v. 6), după Jertfă, în versetul 19, (după ce Domnul îi vorbeşte), scrie că :

„Avraam s-a întors la slugile sale, şi s-au sculat şi au plecat împreună la Beer-Şeba, căci Avraam locuia la Beer-Şeba”. Despre Isaac nu se mai spune nimic!

Avraam însă, nu a rămas pe muntele unde „Domnul va purta de grijă”, ca să-şi facă o casă acolo! Prezenţa Lui alături de noi nu ţine (numai) de un anumit loc … După încercări trebuie mers mai departe !

Pentru a putea face voia lui Dumnezeu, Avraam nu l-a jertfit doar pe Isaac. Întâi s-a jertfit pe sine. Planurile lui, timpul lui, trupul lui; nu trebuie să uităm că era un om trecut de o sută de ani care a trebuit să urce pe un munte … fără să mai punem la socoteală călătoria făcută, (care a ţinut trei zile, numai până au ajuns la ţinta călătoriei, [Geneza 22: 4] … şi este clar că s-au întors destul de repede, de la locul Jertfirii)!

Domnul l-a încercat şi l-a scos din încurcătură printr-un „berbec încurcat … într-un tufiş” (Geneza 22:13). Soluţia Lui, atunci când alege să ne scoată dintr-un impas, de obicei este diferită de cea pe care ne-o imaginăm noi! Încurcătura este un mijloc de salvare! Aşa ceva numai Dumnezeu putea imagina !

Citind textul din Geneza 22, pot fi notate câteva gânduri :

Jertfa nu este adusă în orice loc. Deşi Dumnezeu este omniprezent, El îi cere lui Avraam o anumită „locaţie” pentru jertfa personală. Contează locul, chiar dacă logica nu putea explica atunci, şi acest : De ce?

De abia peste ani, s-a putut înţelege de ce a trebuit mers acolo. S-a dovedit că nu a fost o pretenţie a Lui, doar pentru a pune pe drum un om în vârstă. „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” (Ioan 13:7).

Aceasta este informaţia pe care i-o dă Domnul Isus lui Petru, fără alte precizări suplimentare. Cantitatea de informaţie pe care El ne-o dă este suficientă. El ne cere şi nouă ascultarea, nu înţelegerea cererilor Lui!

De ce Avraam nu a luat şi măgarul, pentru a transporta cu el lemnele până sus ? (Din text se poate deduce că  era loc pentru a merge unul alături de altul, [Geneza 22: 6, 8], iar ei aveau şi un măgar (v. 3) pe care l-au folosit la fel ca şi ciobanii de astăzi, din zonele de munte care sunt greu accesibile).

De ce nu a încercat să-i uşureze viaţa fiului său ? Este scris că : „a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său Isaac, şi a luat în mână focul şi cuţitul. Şi au mers astfel amândoi împreună” (22: 6).

Dar, peste ani, Domnul Isus, avea să treacă prin aceeaşi zonă … „Isus ducându-şi crucea, a ajuns la locul, zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota” …” (Ioan 19: 17), numai că, pentru martorii prezenţi, era doar El, Tatăl nefiind vizibil, deşi era aproape …

Peste aproximativ şase ore, Domnul Isus avea să spună : „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul !” Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul”, (Luca 23 : 46), Tatăl fiind acolo … deşi nimeni nu ÎL putea vedea, decât Cel care era în suferinţă ! (Ca să poţi lua ceva, din mâinile cuiva trebuie să fii lângă el) ! Suferinţa deschide ochi, cu care  pot fi văzute lucruri pe care cei mai mulţi nu le pot vedea !

Apoi, Isaac nu a observat că nu au mielul pentru arderea de tot, de-abia atunci când urcă spre locul pe care tatăl lui îl cunoştea ca fiind locul jertfirii, (şi nu trebuie uitat că au mers împreună până atunci, trei zile …) :

„Tată ! … unde este mielul … ?” (Geneza 22: 7).

Era o întrebare profetică, răspunsul la această întrebare fiind dat peste mulţi ani, (aproximativ 2000), atunci când Ioan Botezătorul spune, (tot profetic): „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii !” (Ioan 1: 29). Isaac era educat că trebuie sacrificat un miel.

„ … unde este mielul pentru arderea de tot?” (Geneza 22:7). Făcând voia lui Dumnezeu ajungi să înţelegi anumite lucruri spirituale. Lecţiile credinţei nu se învaţă din cărţi. Nu pot fi pricepute cu mintea.

Credinţa, este drept, are de-a face şi cu mintea, dar este localizată în inimă … În viaţa interioară. Nu ţine atât de raţiune. Fiindcă mintea cere explicaţii, pe care, tot ea trebuie să le dea.

Omul credinţei este înţelept. El ştie că nu se pot da răspunsuri la anumite nelămuriri. Doar Dumnezeu ştie „de ce-urile”. Şi nu spune decât atât cât vrea El (a se vedea versetele 7 şi 8).

Avraam nici nu posteşte, nici nu insistă în rugăciune pentru a afla : De ce trebuie Moria ?… şi nu este bun chiar locul în care locuieşte. Domnul cere ascultarea, nu înţelegerea raţională. Trăirea prin credinţă „nu prea are de-a face” cu trăirea prin vedere. Ele sunt tot atât de rude ca şi lumina cu întunericul. Voia Lui este normativul pentru cel credincios.

Însă chiar şi sensul cuvântului credincios este denaturat. Credincios nu înseamnă „cu credinţa în mine”, ci având încrederea pusă în El :

”Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine”, spune Domnul Isus, în Ioan 14:1.

Nu-i încurajează pe ucenici să fie depozite de credinţă personală. Să se încreadă în ei ! Este o mare deosebire.

Cel rău, vine cu oferta de îndoieli. Şi când ele vin, cel mai bine este să ne îndoim de îndoielile noastre. Ele pot fi ireale … Ceea ce simţim în noi, sau ce gândim noi.

Ce ne spune El este real, Cuvântul Lui. Ce să simt, atunci când trebuie să-L ascult, nu scrie. Nu avem notate sentimentele, sau trăirile interioare ale lui Avraam, prin care a avut de trecut în acele momente, (poate şi pentru ca să nu ni le putem lua ca norme ale trăirilor interioare).

Ca nu cumva să ni le facem normă de viaţă creştină … aceasta şi pentru că unii prea pun accentul pe sentimente, pe stări! Despre aşa ceva nu scrie în Geneza 22.

În Epistola către Evrei, la capitolul 11 sunt enumeraţi oamenii credincioşi din Vechiul Legământ. Credincioşii obişnuiţi le spun eroi. Dar, şi ei erau oameni obişnuiţi, şi ce au făcut ei facem şi noi. Avem Acelaşi Duh care ne călăuzeşte, ne întăreşte, ne ajută. Aceeaşi Viaţă precum şi aceleaşi cereri grele pe care Dumnezeu ni le face.

Şi noi avem jertfirile noastre. Timpul pe care i-L dedicăm. Munţii pe care trebuie să-i urcăm în singurătate … fără spectatori. Nu diferă încercările, ci doar numele celui încercat se schimbă. Dumnezeu rămâne Acelaşi nu numai prin ajutorul pe care ni-l dă, ci şi în cererile pe care ni le face.

„Isus Christos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13:8).

Acest verset, de multe ori este citat greşit. El nu se referă la faptul că Domnul nu se schimbă în ceea ce ne poate ajuta, ci în ceea ce ne cere şi nouă. Ce le-a cerut înaintaşilor, (vezi versetul 7), mai-marilor, le va cere şi mai-micilor, pentru a-i face mari. Acesta este scopul Lui, maturizarea (a se vedea Efeseni 4:11-16, în traducerea Cornilescu este folosit cuvântul desăvârşirea).

Avem un standard. „Starea de om mare”, şi nu orice fel de om. Pentru că la maturitate, unii au doi metri, iar alţii, la aceeaşi vârstă au o  înălţime de doar un metru şi şaptezeci de centimetri. Oamenii diferă din punct de vedere fizic.

Spiritual însă nu există mai multe modele, ci este unul singur : ”înălţimea staturii lui Christos”. Aceasta este înălţimea valabilă pentru toţi. Altfel spus, ea se mai numeşte şi „plinătatea”. Nu goliciunea spirituală. Pentru creştere trebuie dat interesul personal, dar … contează şi viaţa trăită în Biserică Lui.

„Desăvârşirea” (v. 12); acest cuvânt se referă la „punerea la loc a membrelor fracturate” (A se vedea Comentariu al Noului Testament, de John F. Walvoord şi Roy B. Zuck). Nu se referă la opere de artă, sau la statui ce sunt exponate pe care, atunci când le vezi, realizezi că nu poţi fi aşa … Nu poţi fi un Avraam, sau un David şi nici nu trebuie. Vei ajunge şi tu la statura lor spirituală, şi încă mai sus!

(A se vedea I Petru 1: 10- 13). Prin creşte-rea bună, personală, prin zidirea care se face prin darurile spirituale. Prin Darurile Duhului se repară fracturile, iar creşterea vine în Trup, nu în afara lui, ci în Biserica vie. Dar, ţine de fiecare membru al trupului să funcţioneze cum trebuie: „prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecăreă părţi în măsura ei …”.

Iar zidirea este „în dragoste”, în Agape, care este dragostea jertfitoare. Aşa a fost Avraam, a jertfit din iubirile lui, pentru a-şi arăta iubirea faţă de Domnul. Aceasta l-a dus la creştere, iar Dumnezeu îi promite:

„ … te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa … ” .

„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta … ” (Geneza 22:17 şi 18).

De ce a primit aşa promisiuni ? Fiindcă, îi spune Domnul: „ai ascultat de porunca Mea !” (v.18). Putea să nu asculte de porunca Lui, şi totuşi să asculte de El ? Pot să-L ascult şi totuşi să nu-I fac voia ? Unii cred că da …

Întâi au fost : porunca, cererea, jertfirea, apoi promisiunile. Şi beneficiul este şi al nostru, al celor de azi. Pentru o ascultare a unui om, s-a produs atâta binecuvântare ! Şi Dumnezeu, Cel nemărginit de timp, are grijă ca să se împlinească promisiunea făcută lui Avraam, din generaţie în generaţie.

Adevărata Jertfă, doar a fost prefigurată prin Avraam şi Isaac. Domnul Isus însă chiar a murit. A dus şi El crucea, dar El ştia că nu este nicio încurcătură. Că El este Mielul, iar acolo era şi Tatăl … până la un moment dat, şi de la un moment dat !

Dar acolo, la jertfă ajunge doar Tatăl cel Veşnic şi fiul ce trăieşte alături de EL, în fiecare generaţie. Pe înălţimi nu ajung slujitorii. Cei pentru care voia Lui este o povară. Cei care-L slujesc în unele zile, iar în altele nu, asemenea argaţilor; (zilierilor, cum apare într-o altă traducere, în Evanghelia după Luca 15:17).

Aceştia sunt cei ce se ocupă numai cu lucrurile de pe pământ, ei sunt cei care rămân pe Cale, care aleg să se oprească la un anumit moment, pe drumul spre cruce, (Geneza 22: 5). Altfel spus, cei ce nu vor jertfa personală: Egoiştii.

Altruiştii sunt aluatul din care se face Pâinea fiilor.

STUDII ASEMĂNĂTOARE :