În cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 17 : 16 – 34, este descrisă activitatea Apostolului Pavel în cetatea Atena. El îi aştepta acolo pe Sila şi Timotei, care trebuiau să vină din Bereea. Atmosfera păgână din Atena, l-a făcut să vorbească şi cu cei din sinagogă, dar şi cu oamenii care se aflau în piaţă „în fiecare zi” (v. 17). Aşa ajunge să fie invitat la Areopag de către filosofii epicurieni şi stoici.
Din acest text putem învăţa câteva lucruri :
1. Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea omenească, şi atunci cum ar putea fi cuprinse lucrările Lui? El nu poate fi înţeles în tot ceeea ce face; pricepem doar în parte, lucrarea Lui, dar nu tot. Dumnezeu nu poate fi limitat la o clădire, sau la un om, sau la un sistem omenesc de gândire. Apostolul Pavel spunea că: “Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini, 25. El nu este slujit de mâini omeneşti ca şi cum ar avea trebuinţă de ceva, El care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile”, (Fapte 17 : 24 – 25).
2. Apostolul Pavel, le vorbea filosofilor şi ei îl ascultă până în momentul în care le vorbeşte despre învierea morţilor: “Şi când au auzit de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: “Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată”… Astfel Pavel a iesit din mijlocul lor.” (Faptele Apostolilor 17 : 32, 33). Dar, faptul că ei nu au acceptat cu mintea lor, în gândirea lor, realitatea Învierii, aceasta nu înseamnă că Învierea nu există. Nu exista pentru ei, sau pentru cei care gândesc aşa, şi filosofii de atunci, nici nu au aflat despre existenţa arătărilor Domnului Isus, după Înviere. Nu au aflat despre dovezile palpabile, după cum avea să scrie şi apostolul Ioan (I Ioan 1 : 1 – 3).
3. Mintea poate bloca intervenţiile Domnului din viaţa noastră. Fiindcă mintea acceptă doar ceea ce logica îi spune că poate fi; doar ce înţelege, omeneşte vorbind; iar ceea ce o depăşeşte, de obicei nu vrea să accepte. Mintea logică, nu-şi iese din tipar, fiindcă ea calcă exact pe aceleaşi urme. De aceea pocăinţa înseamnă înnoirea minţii, adică mărirea capacităţii ei de cuprindere a adevărurilor spirituale. Altfel ne învechim şi ÎL limităm pe DOMNUL pentru noi. Fiindcă lucrarea Domnului va continua indiferent de ceea ce cred eu. Acest lucru este evident şi în Faptele Apostolilor 17, fiindcă şi după plecarea apostolului Pavel din Atena acolo au rămas oameni care totuşi au crezut (Fapte 17 : 34). Apostolul însă „a plecat din Atena şi s-a dus la Corint… Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre Corinteni Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 18 : 1, 11).
4. “Unii filosofi epicurieni şi stoici” L-au îndepărtat pe Dumnezeu din viaţa lor prin faptul că nu au crezut cuvintele trimisului Lui. După părerea lor, îl mai puteau asculta şi altă dată. De ce? Fiindcă ei erau obişnuiti să dezbată problemele filosofice: “Căci toţi atenienii şi străinii care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou” (Fapte 17 : 21). Şi acest fel de gândire există şi azi; ultimele ştiri, buletine informative, informaţii editoriale, ştiri de ultimă oră, informaţii la nesfârşit. Iar la această listă pot fi adăugate şi predicile! Întrebarea este: “Lor la ce le-au folosit ?” şi “Nouă la ce ne vor folosi ?”. Nu este greşit să ştiu, dar contează mult ce noutăţi introduc în minte. Atenienilor nu le-a folosit prea mult faptul că au avut parte de un timp petrecut cu un om al lui Dumnezeu, care era trimisul lui Dumnezeu special pentru ei. Prin el, L-ar fi putut cunoaşte pe Dumnezeu, dar pentru ei informaţiile erau primite în primul rând ca noutăţi. După ce le auzeau deveneau vechituri, şi aveau nevoie de alte informaţii.
La fel este şi astăzi; mintea unora este ca un coş de gunoi în care mereu, zilnic, se pune ceva, dar el, în timp nu rămâne cu nimic. Fiindcă mintea, deja este educată să fie doar un loc de tranzit. O astfel de minte parcurge multe informaţii şi poate fi chiar aproape de Dumnezeu la un moment dat ; bâjbâie poate după DOMNUL, dar nu ÎL vede, fiindcă are o orbire spirituală.
5. Aşa erau şi ei, filosofii; obişnuiţi cu căutarea, dar nefiind obişnuiţi cu găsirea. Dar şi ei, atenienii, ca toţi oamenii, aveau înscris în codul lor genetic, dorul după Dumnezeu. Eclesiastul spune în capitolul 3 : 11 care este scopul vieţii: “A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde de la început până la sfârşit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”.
Există acel gol care îşi caută umplerea; acel ceva, care îi lipseşte; acel gol interior poate fi completat doar cu Domnul Isus. Numai El poate umple o viaţă, dar principala piedică este mintea. Mintea atenienilor bâjbâia în apropierea Lui : “EL nu este departe de fiecare din noi” (Fapte 17 : 27). Acest lucru este valabil pentru oricare om. El este relativ aproape de Domnul, chiar dacă nu ÎI acceptă stăpânirea. Fiindcă apostolul Pavel spune că: “EL dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile”(Faptele Apostolilor 17 : 25). Depindem de El, de bunăvoinţa LUI, dar nu toţi acceptă acest adevăr; că DOMNUL ne dă. La fel avea să le spună şi apostolul Pavel corintenilor: “Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit ?” (1 Corinteni 4 : 7).
6. Stăpânirea lui Dumnezeu era refuzată de către filosofii atenieni, iar în Evul Mediu, Renaşterea a pornit de la re-naşterea învăţăturilor filosofilor antici. Atunci au fost repuse în circulaţie filosofiile care, în timp au fost uitate. Fundamentul gândirii de azi, (din Europa), de acolo îşi are bazele. Aşa că, textul din Faptele Apostolilor 17, trebuie studiat cu multă atenţie, fiindcă din ceea ce s-a întâmplat acolo, îl putem înţelege mai bine pe omul modern. Acelaşi om din Atena, (de pe vremea apostolului Pavel), sau în special europeanul de azi, îşi au rădăcinile tot acolo …
Acest adevăr este valabil mai ales în privinţa vesticilor. Esticii însă, primesc şi ei acest tip de gândire şi de viaţă, dar treptat; fiindcă bunăstarea aduce timp liber, care în general este pierdut cu informaţii de ultimă oră. Şi Areopagul este în fiecare casă. Într-un fel, televiziunea, Internetul, etc. constituie Areopagul actual; adică o sursă a noutăţilor. Pentru filosofii de atunci, Areopagul era Biserica lor. Adunarea lor acolo era. Şi nu este deloc greşită cunoaşterea, dar nu tot ce este nou, este şi bun. Nu tot ce este nou, este şi de folos şi dacă am învăţa de la Adam şi Eva, am şti că există şi noutăţi care ne pot costa; noutăţi care împiedică pătrunderea vieţii Lui în noi. Noutăţi, care, chiar dacă nu sunt rele, ocupă timpul şi mintea, care nu sunt nelimitate! Şi atenienii primeau noutăţile şi l-au ascultat şi pe apostol până la un punct; punct de la care nu au mai primit noutăţile lui.
De ce? Nu spunea ceva nou pentru ei? Ba da. Nu era ceva nemaiauzit? Ba da. Şi atunci conform cărei logici nu au vrut să mai audă şi continuarea? Sau, ce s-a întâmplat după Înviere, de ce nu i-a mai interesat? Chiar nu erau curioşi? Ce s-a întâmplat cu CEL înviat, nu avea importanţă, pentru că nu credeau aşa ceva. Şi nu au vrut să audă mai multe despre acest subiect şi fiindcă nu au ascultat, nu au avut parte de Domnul Isus.
7. Poate unii voiau să mediteze la Cuvânt, şi se poate că în timp au crezut. Poate, credeau sincer că apostolul Pavel va mai sta pe acolo şi erau siguri că vor mai avea ocazia să discute cu el.
Indiferent însă de ceea ce credeau ei, şi de ce credem noi, deasupra există voia Lui. Sunt momente în care Domnul ne vorbeşte, dar omul nu ia seama; şi atunci nu mai aude Cuvântul, fiindcă DOMNUL, nu vorbeşte surzilor făcuţi. Celor ce se fac că nu L-au auzit! Neascultarea Cuvântului LUI de către atenieni, seamănă cu ceea ce ziceau contemporanii lui Ieremia: ”să nu luăm seama la toate cuvintele lui!” (Biblia-2007, Noua Traducere în Limba Română, International Bible Society, Ieremia 18 : 18).
În mintea omului pot fi multe idei, dar omul înţelept îşi face curăţenie prin gânduri. Ei spuneau: “… şi să nu luăm seama la toate vorbirile Lui” (Biblia, traducerea Cornilescu). Considerau ca Ieremia vorbeşte de la el; că sunt cuvintele lui. Din punct de vedere psihologic, ştiau că pe om îl atingi, dacă nu îl iei în seamă; dar în mintea lor, probabil, că nu era ideea că ce spune Ieremia este Cuvântul Domnului … Iar evreii, spre deosebire de atenieni, erau chiar din poporul Domnului. Şi acesta este adevărul şi la ora actuală.
CONCLUZII
Uneori, Biserica Domnului devine un fel de Areopag. În faţă vorbeşte omul Lui, şi sunt ascultători care îl cred şi îşi schimbă viaţa conform cuvântului auzit. Dar mulţi filtrează cuvântul în aşa fel încât nu mai rămâne nimic din el.
Epicurienii îl trec prin sita poftelor, stoicii prin meritele lor, şi chiar dacă ştiu că “nici un cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1 : 37), acest fel de oameni fac ineficient pentru ei Cuvântul auzit; ca o sămânţă bună căzută într-un pământ uscat. Iar printre credincioşi există destui filosofi care analizează chiar şi Cuvântul DOMNULUI şi găsesc că nu e bun pentru ei. Ei sunt cei buni, şi nu au nevoie de ce le spune Domnul Isus. Poate altă dată, chiar vor avea nevoie de Cuvânt, dar nu astăzi.
Există soiuri de creştini care au în casă o Biblie dar nu o citesc, sau dacă o citesc sar peste pasajele care nu susţin convingerile lor teologice. O Biblie, care este de fapt o culegere de texte preferate printre care se află texte de care nu ai nici un folos, tu cel de azi, texte care nu se potrivesc cu dorinţele inimii. Pentru astfel de oameni oraşul în care locuiesc este bun aşa cum este. Duhul lor nu li se întărâtă la vederea idolilor moderni. Dar sunt oameni cu bunăvoinţă care merg până la Areopag pentru a auzi cuvintele omului lui Dumnezeu; dar, nu le iau în seamă, şi pleacă de la adunare aşa cum au venit, sau chiar mai răi. Fiindcă şi ei cei de azi, au ce batjocori, ori mesajul, ori mesagerul. Pentru ei Învierea nu există.
În 1 Timotei 4 : 12 scrie : “Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire … fii cu luare aminte asupra ta însuţi, şi asupra învăţăturii pe care o dai altora”. În Biblia modernă, actualizată există texte care nu se potrivesc cu trăirea unora, aşa că sunt scoase din citire. Biblia modernă, nu diferă de cea veche, la numărul de litere, şi are tot atâtea cuvinte. Numai că ele nu mai au valoarea iniţială. Sunt tot cuvintele Domnului, dar ele nu se mai potrivesc cu ideologia noastră. De exemplu, să fugi de pofte este nu doar contraindicat, din punctul de vedere al medicilor, ci este chiar şi greşit spiritual. Poftele fac parte din trup, şi pentru epicurienii moderni aceasta trăire este chiar esenţa vietii lor: “trăiesc după poftele lor” (Iuda 16). Şi lucrul acesta nu era scris pentru cei din afara Bisericii, (pentru care un astfel de mod de viaţă, era oricum ceva normal). Nu, ci Iuda le vorbea unor oameni care erau credincioşi, (cel puţin în declaraţii).
Aceasta este caracteristica de bază a unui fel de credincioşi, care sunt batjocoritori şi ironici: “În vremurile din urmă vor fi batjocoritori care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinari, oameni supuşi poftelor firii, care nu au Duhul”. (Iuda 18 – 19). Nu au Duhul Sfânt, dar au poftele pe care şi le întreţin. Aceasta fiind alegerea lor.
Idolatria interioară, aduce multe pierderi. De efort, bani, timp; toate consumate pentru a ajunge într-un loc, care este un Areopag, un loc al judecăţilor nerostite cu gura, care însă trăiesc şi sunt întreţinute în inimă.
O cauză a nepocăinţei pocăiţilor este raţionalismul modern, despre care, Reinhold Ulonska scrie că: “este o mişcare spirituală din timpul nostru care ar vrea ca toate lucrurile să fie subordonate controlului şi înţelegerii intelectului. Raţiunea are desigur un rol important pentru reuşita sarcinii noastre pe pământ. Dar Dumnezeu este mai mare decât raţiunea noastră.
Pentru cultul raţiunii revelaţiile supranaturale şi înştiinţările spontane ale Duhului sunt total nedorite. Interpretarea Sfintei Scripturi poate fi făcută în mod raţional şi poate fi ţinută sub control, dar acţiunea supranaturală a Duhului aduce surprize şi nu poate fi făcută raţională.
Orice fel de religie raţională se dovedeşte curând neraţională. Ea ÎL lipseşte pe Dumnezeu de putere, ÎL face absent şi neinteresant. Un Dumnezeu care se revelează prin Duhul Sfânt, care ascultă rugăciunile şi dă daruri este recunoscut ca un Dumnezeu prezent şi viu: “…şi recunoaştem cu adevărat că Dumnezeu este în mijlocul nostru” (Reinhold Ulonska, Darurile Duhului Sfânt, Editura „Casa Şcoalelor”, p. 107).