Independenţa este sădită în om de la naştere. Dorinţa lui Adam şi-a Evei de-a nu mai depinde de Dumnezeu s-a îndeplinit. Să nu mai ai pe Cineva care să-ţi tot spună ce trebuie să faci, ce drepturi ai, ce obligaţii. Ce să mănânci …
„Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l ; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”
Şi Dumnezeu a zis : „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă : aceasta să fie hrana voastră” (Geneza 1 : 28 – 29).
„Este prea de tot. Tot EL să-ţi conducă viaţa !” Aşa este gândirea inoculată de cel rău : „Dacă ai fi ca Dumnezeu, nu ai mai avea nevoie de EL. Ai deveni independent” !
Dar, acest tip de gândire, se baza pe datele cu care opera mintea, fiind în Eden, în condiţiile de acolo ! Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, fără spini, sau buruieni, fără trudă şi sudoare.
Un fel de independenţă binecuvântată de Dumnezeu ! Să am parte de tot ce vreau eu pentru trup, dar, din punct de vedere spiritual, Dumnezeu să nu aibă dreptul de-a mă controla.
Aşa sunt minciunile celui rău, care arată partea aparent favorabilă, dacă creştinul ar face aceasta… Aşa a venit şi la Domnul Isus :
„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine” (Luca 4 : 3). Cu alte cuvinte :
„Profită de drepturile pe care le ai din naştere, de statutul tău, ca Fiu de Dumnezeu. Cere-I mai mult, … meriţi, … şi tu nu vezi că EL nu-ţi oferă ? Descurcă-te şi tu altfel, nu trebuie atâta post, atâta înfrânare. Pentru ce ? Oricum eşti singur, nimeni nu te vede şi nici nu va şti ce-ai făcut tu în ascuns !”
Iar în continuare, pentru cel ce rabdă ispita, sunt şi alte oferte ! (A se vedea şi Luca 4 : 5-13) :
- Să devii mai important decât eşti în momentul de faţă … sau,
- să devii mai mic, decât atâta. Mândria sau falsa smerenie, (care este tot o rudă a mândriei). Mândria de-a nu fi cineva, de-a nu fi ca celălalt.
Şi ispite de-acest gen, vin la cei care sunt credincioşi. A se vedea şi cazul mamei fiilor lui Zebedei (Matei 20 : 20 – 27). Tot la Domnul Isus pe masă, ajunge cererea. (Fiindcă, de fapt scopul este ca EL să fie atins, prin ceea ce aleg să facă, sau să nu facă copiii LUI) ! A se vedea reproşul pe care cel rău I-L face lui Dumnezeu :
„Oare aşa degeaba teme-se Iov de Dumnezeu ? Oare n-ai tras Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul averii lui ? Lucrul mâinilor lui l-ai binecuvântat şi turmele lui au năpădit pământul” (Iov 1 : 9 – 10, în trad. Gala Galaction).
Lupta este între cel rău, ispititorul, şi Dumnezeu. Doar că, această luptă se dă în mintea credinciosului, (care este câmpul de luptă) ! Şi dacă creştinul veghează, în dreptul lui, ispita poate veni prin unul din cei apropiaţi lui.
Dacă pentru tine nu vrei, măcar pentru altul, să faci ceva. Totul sub aparenţa altruismului, deghizat, nu afişat ostentativ.
Dar esenţa este aceeaşi. Ceva în interior să se strice :
„ … Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos” (II Corinteni 11 : 3).
Doar în minte să se strice ceva, acolo în Edenul în care nimeni nu te vede ! Dar, credinciosul practicant, cunoaşte care este voia lui Dumnezeu şi îşi dă seama şi de ispite.
Cine ÎL cunoaşte pe Dumnezeu ÎL şi recunoaşte atunci când EL intervine în viaţa lui. Şi la fel ca cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus, revelaţiile spirituale găsesc loc şi în viaţa de zi cu zi !
„… Hristos S-a făcut că vrea să meargă mai departe şi ar fi plecat de la ei fără să se lase recunoscut dacă ei nu L-ar fi rugat – din simpla dragoste pentru un străin în nevoie – să petreacă noaptea cu ei… ceea ce i-a făcut Să-L recunoască până la urmă a fost această „aprindere a inimii” şi nu faptul că S-a făcut nevăzut …
Aşadar, mai întâi de toate, nu minunile Îl dezvăluie omului pe Dumnezeu, ci ceva de la Dumnezeu care se revelează inimii pregătite pentru aceasta …
Aici vedem cum lucrează asupra omului ceea ce numim noi „revelaţie” sau „descoperire”: inima este mişcată şi transformată de prezenţa lui Dumnezeu, sau a cuiva care este plin de Duhul Sfânt, sau doar de auzirea adevărului predicat despre El”
[Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Asociaţia filantrofică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1996, pp. 10 – 11]