86. TRĂIM O VIAŢĂ PENTRU O VEŞNICIE
I Podcast I Pasaj Biblic : I Corinteni 12 : 27 I Meditaţii din Cuvânt I Cezareea I Reşiţa I 27 Martie 2022 I
Apostolul Pavel le-a scris credincioşilor din Corint : „Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui”. [I Corinteni 12 : 27] Biserica ! Timp pierdut ? Sau : Biserica … ca instituţie !
În biserica instituţionalizată relaţiile sunt la fel ca în oricare altă instituţie diferenţa fiind de limbaj. În primul rând salutul.
Nu spunem „Bună ziua !” ci „Pacea DOMNULUI ISUS !” Este o altă formulă de salut. Dar în esenţă este tot un salut prin care nu se transmite şi nu se primeşte nimic. Sunt şi excepţii, trăitorii cu EL, care spun : Pace ! şi pacea vine spre destinatarul … expeditorului.
Apoi, se participă la un program care are interpreţi şi ascultători. Bineînţeles că nu se vorbeşte ca la o simplă conferinţă despre lucruri lumeşti ci despre lucruri spirituale.
Unii mai îndrăzneţi vorbesc în biserică chiar şi despre ISUS ! Sau despre pocăinţă chiar şi despre DUHUL SFÂNT. Însă nimic nu mă împiedică să vorbesc într-un mod spiritual, despre lucruri spirituale, iar eu să rămân la fel …
În locul biletului de intrare avem şi înlocuitorul ideal : colecta pentru binele bisericii la care se pune mărunţişul cu care nu poţi face mare lucru de unul singur dar te linişteşti cu gândul că la total se adună o sumă care este suficient de insuficientă faţă de nevoile reale.
Oricum conştiinţei i se aplică un calmant : Am făcut ceva pentru DOMNUL ! Unii au curajul să pună şi cinci lei. Nu sunt mulţi este drept pentru că banii oricum nu au valoare aşa că un leu este suficient pentru DOMNUL ! LUI ÎI pot da atât … merită după câte a făcut pentru mine ! Şi plec mulţumit că mi-am făcut datoria.
Apoi fiind o instituţie serioasă există şi-un orar de funcţionare care este respectat cu stricteţe. Se începe şi se termină la fix. Suntem fixişti când este vorba de suflet, îi dăm mâncare cu porţia. O porţie care nu are voie să depăşească două ore la câteva zile.
Trupului însă nu-i aplicăm acelaşi tratament pentru că nu rezistă. Cu el trebuie să stăm mai mult, de el trebuie să ne ocupăm mai îndeaproape. Două ore zilnic trebuie numai pentru masă. Cine nu crede să se uite la ceas.
Masa de pâine plus masa de internet sau de televizor. Să vedem de aproape tot ce se petrece departe. „Nu e nimic rău în sine”. Avem o tot mai mare nevoie de ştiri. Ştire în neştire. Goluri mari care pentru noi au greutate.
Dar cine mai caută o viaţă plină de sens ? Nu are sens să te îngrijorezi pentru ce va fi „după”. Trebuie însă să te îngrijorezi într-un mod foarte serios pentru lucrurile acestei vieţi. Acestea sunt probleme cu adevărat foarte importante. Cu ele trebuie mers la biserică şi de ele te poţi ocupa liniştit în timpul programului.
Nimic din ce se petrece acolo nu trebuie să-mi distragă atenţia de la mine şi de la problemele mele. Trebuie să plec la fel de gol precum am venit. Umplerea este interzisă ! Paharul trebuie să fie gol de să dea peste el.
Ce şi cine ? Cine întâi ? Firea. Şi cu ce să dea ? Cu cuvinte mai blânde la început, despre îngrijorarea cu privire la lucrurile acestei vieţi. De viaţa viitoare ne ocupăm mai încolo. Când ? Cândva. Dacă va mai fi vreodată acest cândva.
Dar după cuvintele îngrijorării îi dăm voie şi mâniei să vorbească altora prin noi. Nu oricui însă ci doar celor dragi. Lor le putem spune orice pentru că ei ne sunt nişte ascultători fideli.
Şi ce nu spun la biserică trebuie să spun acasă. Şi cât de multe lucruri am de spus. Câţi vinovaţi pot să existe pe-acest pământ ! Bine că eu sunt un judecător de calitate, eu nu văd doar paiul. Pot analiza o persoană în adâncime îi ştiu toate defectele şi toate motivaţiile.
Că vorbesc bine de rău nu mai contează, măcar la rău să mă pricep bine. Dar în rest sunt evlavios de ocazie bineînţeles. Şi în biserică rezist să fiu sfânt două ore. Nu mai mult pentru că ceasul, ca un prieten credincios îmi arată limitele pe care nu-mi pot permite să le depăşesc.
Cele două ore, sau trei care sunt nebiblice. Altfel spus „timpul petrecut la închinare”. Nu mă închin însă ca alţii la icoane, am doar iconiţe. Nu puţine ci doar cât să fie destule.
Îmi imaginez multe şi, cu gândul stau mai mult prin vest, deşi trăiesc în est. Sunt făcut pentru un nou Răsărit al Soarelui Neprihănirii dar mă hrănesc mai mult cu apusul şi cu roadele nopţii lui de vis. Visări şi imaginări. Trăim în vis mai mult decât în realitate.
Cât ?
Până într-o zi când Domnul Isus va veni. Este ceva cât se poate de real. De atunci nu se va mai merge la biserică. Timpul acela plictisitor se va sfârşi.
Atunci voi realiza că Biserica nici măcar nu era o instituţie ci un TRUP. Era chiar TRUPUL DOMNULUI ISUS. Dar EL va fi la DOMNUL.
De atunci nu voi mai merge la biserică. Visez de mult timp la aceasta. Mă voi trezi la realitate dar va fi prea târziu. Sau poate fi prea târziu. Şi o veşnicie voi avea timp să mă gândesc cât de plictisitor era la biserică, dar unde voi fi va fi cu mult mai rău !
Şi-acolo programul are-un început (e drept) dar nu are sfârşit. Acolo nu numai că se vorbeşte despre foc … el este cât se poate de real. Acolo nu mai sunt interpreţi şi ascultători. Acolo toţi participă cu toată fiinţa la chinul veşnic.
Acolo nu se va mai face colecta fiindcă toţi au fost colectaţi în acel întuneric dens. Nici nu se va mai vorbi de Pacea (cu care am început azi) pentru că pace nu va mai fi. Şi nici răsărit peste întunecimea apăsătoare.
Acolo va fi un iad adevarat nu un iad teoretizat sau cosmetizat. Voi fi însă conştient că a fost alegerea mea, o alegere de orb. Să ai Raiul în faţa ochilor o viaţă întreagă şi să-l respingi cu seninătate doar pentru că acolo este şi ISUS cu pretenţiile LUI absurde se va dovedi a fi fost o alegere greşită.
Pocăinţa va părea (după aceea) o cale mult mai blândă iar ISUS va fi dorit ! Dar va fi o dorinţă veşnic neîmplinită. O pocăinţă prea târzie
Atunci se va vedea cât rău a putut fi depozitat în om prin canalele răului, la care acesta se conectează cu toată fiinţa ; şi cu trupul, şi cu sufletul şi cu viclenia primită în cea mai intimă încăpere a fiinţei, în duhul ce-ar fi trebuit să-L primească pe Domnul Isus ca STĂPÂN.
Dar nu puteam sluji la doi stăpâni, nu-mi puteam sluji şi mie şi Domnului Isus. A trebuit sa aleg. Eu fiind primul, L-am lăsat pe EL pe locul doi. A fost cel din urmă în preocupările mele. EL a fost Omega vieţii mele pe care L-am amintit doar cu vorba şi doar în clipele grele … ce-au trecut însă şi ele.
Noi „suntem de neam din DUMNEZEU”. [Faptele Apostolilor 17 : 29] Este drept însă că EL ne este un neam mai îndepărtat. Avem pe unii în familie care-i sunt fii şi fiice care vorbesc cu Domnul Isus de drag.
Care au pacea LUI şi participă cu toată fiinţa la Biserica LUI. Care nu găsesc nimic de comentat acolo. Care spun ce-au de spus doar în prezenţa LUI şi în absenţa bârfitorilor.
Concluzii
- Sunt gol din punct de vedere spiritual pentru că întreţin acest gol interior. ISUS a spus (şi îmi spune şi mie azi) : „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA. Nimeni nu vine la TATĂL decât prin MINE”. (Ioan 14 : 6)
- Mă cheamă la EL, la o PERSOANĂ nu la o INSTITUŢIE … ci la o SUBSTITUŢIE şi la o CONSTITUŢIE. Înlocuieşte-te cu EL şi lasă Legea LUI să-ţi stăpânească mintea.
- Citeşte-i CUVÂNTUL pentru că de aceea L-a scris şi l-a transcris de mii de ani. Ni l-a trimis ca să-l citim.
Şi trăindu-l vom ajunge acolo unde trăieşte EL : în cer.
Să ne ajute Dumnezeu pe toţi să ajungem în Cer ! Amin !
Podcastul poate fi ascultat aici :
Podcast: Play in new window | Download