6. Providenţa Divină. Regele englez Alfred cel Mare, (c. 849 – 26 octombrie 899), când era la vânătoare auzi deodată plâns de copil, de pe vârful unui copac. Poruncind unuia din oamenii săi să cerceteze copacul, acesta află la creştetul lui într-un desiş, un cuib de vultur şi în el un copilaş.
Acesta plângea şi îşi întindea mâinile ca şi cum ar cere ajutor. El era pus acolo pradă vulturilor de înşişi părinţii lui păcătoşi.
Regele plin de milă, porunci să fie coborât copilul şi luându-l la sine, îl crescu cu dragoste de părinte … părinţii poate au decis să moară, dar Dumnezeu a decis, să trăiască şi încă … cum ! Aşa fost şi în cazul lui Iosif ! De la bine a ajuns la un şi mai bine, trecând însă prin valea lui foarte rău, iar drumul acesta a fost parcurs în treisprezece ani !
În rugăciunea lui, Ieremia I Se adresa lui Dumnezeu astfel : „Tu eşti mare la sfat şi puternic la faptă, Tu ai ochii deschişi asupra tuturor căilor copiilor oamenilor ca să dai fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui”. (Ieremia 32 : 19)
Fie bine, fie rău pentru fiecare vine o zi a răsplătirii … sau a pedepsirii ! Nu rămân lucrurile aşa cum decide unul sau altul, doar pentru un timp ! Prin Isaia, Dumnezeu spunea : „Faceţi la planuri cât voiţi, căci nu se va alege nimic de ele ! Luaţi la hotărâri cât voiţi, căci vor fi fără urmări ! Căci Dumnezeu este cu noi”. (Isaia 8 : 10)